„Mama mereu a spus că sunt pe locul doi după sora mea mai mare”: Ziua ei de naștere a fost picătura care a umplut paharul
Crescând într-un mic oraș din România, diferențele dintre sora mea Andreea și mine erau evidente și adesea subliniate. Andreea, cu părul ei blond și zâmbetul rapid, părea să excelleze fără efort în tot ce făcea. Ea a fost șefa de promoție, o sportivă de top și chiar voluntară la adăpostul local de animale. Toată lumea din oraș o cunoștea pe Andreea și o iubea.
Eu, Ioana, pe de altă parte, eram diferită. Părul meu nu stătea niciodată cum trebuie, notele mele erau medii în ciuda eforturilor mele, iar natura mea introvertită însemna că petreceam mult timp singură. Asta nu mă deranja prea mult; ce mă deranja era modul în care mama ne vedea. Părea că fiecare comparație pe care o făcea era concepută pentru a-mi evidenția defectele și perfecțiunile Andreei.
Mama a avut întotdeauna un mod de a-și face clară dezamăgirea față de mine. „De ce nu poți fi mai mult ca sora ta?” era un refren pe care l-am auzit prea des. Fiecare cuvânt era o mică tăietură, iar de-a lungul anilor, aceste tăieturi s-au acumulat într-o rană adâncă pe stima mea de sine.
Andreea, cu toate perfecțiunile ei, nu părea să-i pese de comparații. De fapt, adesea încerca să minimalizeze realizările ei, poate într-o încercare de a mă face să mă simt mai bine. Dar asta doar a înrăutățit lucrurile. Sublinia umilința ei, adăugând încă o virtute la lista ei în continuă creștere.
Punctul culminant a venit la a 25-a aniversare a Andreei. Trebuia să fie o mică adunare de familie, dar, ca de obicei, mama a transformat-o într-un spectacol, invitând toți prietenii Andreei și câțiva membri ai familiei care o adorau la fel de mult. Casa era plină de râsete și discuții, toți ciocnind în cinstea succeselor și viitorului strălucit al Andreei.
Am încercat să stau în fundal, ajutând cu mâncarea și băuturile, sperând să mă fac utilă. Dar la mijlocul petrecerii, mama a decis că era timpul pentru discursuri. Unul după altul, invitații s-au ridicat să o laude pe Andreea, povestind despre amabilitatea și realizările ei. Când a venit rândul mamei, și-a luat un moment să ne compare, din nou.
„De minunată ce este ziua de azi, mi-aș dori ca Ioana să învețe un lucru sau două de la sora ei. Imaginați-vă cât de mândră aș putea fi de amândouă fiicele mele atunci.”
Camera a râs, dar râsul a fost ca un tunet în urechile mele. Mi-am simțit fața arzând de rușine și mâinile tremurând de un amestec de furie și tristețe. M-am scuzat, ieșind în aerul rece al serii, cu lacrimi curgând pe față. Am mers fără direcție, fiecare pas ecou al adevărului dur că niciodată nu voi fi suficientă pentru mama.
În acea noapte, nu m-am întors la petrecere. Nu puteam. Realizarea că nimic din ce aș face nu ar schimba vreodată perspectiva mamei asupra mea era prea mult de suportat. Distanța dintre Andreea și mine, atât literală cât și metaforică, s-a lărgit după acea noapte.
Andreea a încercat să acopere distanța, contactându-mă de mai multe ori, dar ceva în mine se spărsese. Comparările constante îmi erodaseră capacitatea de a avea încredere, chiar și în ea. Conversațiile noastre au devenit rare și tensionate, pline de pauze stânjenitoare și regrete nespuse.
Cât despre mama, relația noastră a rămas la fel de rece și distantă ca întotdeauna. M-am mutat curând după aceea, găsind un mic apartament în oraș. Mi-am concentrat atenția asupra construirii unei vieți în care nu mai eram comparată cu altcineva, o viață în care, poate, aș putea începe să mă vindec.
Dar unele răni sunt prea adânci, iar unele distanțe prea mari. Ultima picătură a spart mult mai mult decât răbdarea mea; mi-a spart spiritul.