„Mamă, te rog pleacă. Și nu te mai întoarce,” i-a spus mama inimii frânte

Briza rece a lunii noiembrie bătea prin micul oraș Pădureni, făcând frunzele de toamnă să foșnească încăpățânate pe copaci. Viviana stătea pe pragul casei suburbane pitorești a fiului ei, Cătălin, inima bătându-i cu un amestec de emoție și nervozitate. Trecuse peste un an de când l-a văzut ultima dată pe Cătălin, singurul ei copil, după ce o ceartă aprinsă le-a pus distanță între ei.

„Mamă, trebuia să vii săptămâna viitoare,” a spus Cătălin, vocea lui grea de somn când a deschis ușa. A căscat zgomotos, ochii lui strângându-se în lumina puternică a dimineții.

„Am fi fost pregătiți, te-am fi luat de la gară…” a continuat el, tonul său un amestec de iritare și surpriză. Inima Vivianei s-a lăsat. Decisese să vină cu o săptămână mai devreme, sperând să-l surprindă pe Cătălin și să repare relația lor tensionată. Dar stând acolo, cu valiza în mână și privirea neprietenoasă a fiului ei, a simțit un profund regret.

„Da, acum,” a răspuns Viviana, vocea ei tremurând. A observat că sufrageria din spatele lui Cătălin era în dezordine, cu jucării împrăștiate peste tot pe podea și vase îngrămădite în chiuvetă. Era clar că vizita ei era nepotrivită.

Cătălin a oftat și s-a dat la o parte, permițându-i să intre. „Presupun că poți să stai până când rezolvăm asta,” a murmurat el, trecându-și mâinile prin păr. Viviana a dat din cap, simțind greutatea greșelii sale. L-a urmat în bucătărie, unde soția lui, Liana, își hrănea fiica de doi ani, Valentina.

Liana a ridicat privirea, expresia ei de necitit. „Viviana, ce surpriză,” a spus ea plat. „Cătălin nu a menționat că vii astăzi.”

„Am vrut să vă surprind pe toți,” a spus Viviana, forțând un zâmbet. „Am crezut că ar fi frumos să petrecem mai mult timp împreună.”

Liana a schimbat o privire cu Cătălin, ochii ei plini de o conversație tăcută. Viviana s-a simțit ca un intrus în propria casă a fiului ei, prezența ei cauzând mai mult disconfort decât bucurie.

Zilele care au urmat au fost pline de tăceri stânjenitoare și conversații forțate. Viviana a încercat să ajute prin casă, să se conecteze cu micuța Valentina, dar atmosfera era rece, tensiunea palpabilă. Într-o seară, după o cină deosebit de tensionată, Cătălin a confruntat-o pe Viviana în sufragerie.

„Mamă, nu merge,” a spus el, vocea lui joasă. „Cred că e mai bine să pleci.”

Viviana a simțit ca și cum podeaua s-ar fi prăbușit sub ea. „Dar am vrut doar să fiu mai aproape de tine, să ajut,” a bâlbâit ea, ochii umplându-se de lacrimi.

„Știu, mamă, dar e prea mult. Nu suntem pregătiți pentru asta. Te rog, doar întoarce-te acasă. Și nu te mai întoarce până nu te invităm noi,” a răspuns Cătălin, cuvintele lui tăind-o ca un cuțit.

Viviana și-a făcut bagajele în acea noapte, inima frântă cu fiecare împăturire a hainelor ei. A plecat devreme dimineața următoare, imaginea nepoatei ei care o saluta somnoros bântuind-o pe măsură ce închidea ușa în urma ei. Drumul înapoi către apartamentul ei gol a fost cel mai lung din viața ei, fiecare milă mărind distanța uriașă între ea și familia ei.

Pe măsură ce a deschis ușa apartamentului, tăcerea a întâmpinat-o ca un prieten vechi și nepoftit. Viviana și-a dat seama că, în dorința ei de a se reconecta, a reușit doar să-și îndepărteze și mai mult cei dragi. Durerea acestei înțelegeri a fost ascuțită, și știa că va dura mult timp să se vindece, dacă va reuși vreodată.