„Nu Mai Pot Să Fac Față Problemelor Mătușii Maria. Trebuie Să Mă Concentrez pe Mama. Ea Are Propriii Ei Copii.”

Încă o dată, mă aflam față în față cu mătușa Maria, încercând să-i explic situația. Casa ei veche, în care locuise peste 50 de ani, se deteriora. Acoperișul avea scurgeri, instalațiile sanitare erau un dezastru, iar cartierul se schimbase drastic. Nu mai era sigur pentru o femeie de aproape 80 de ani să locuiască acolo singură.

„Mătușă Maria, nu mai poți rămâne aici,” i-am spus blând, dar ferm. „Trebuie să te muți într-un loc mai sigur.”

Se uită la mine cu acei ochi albaștri pătrunzători care văzuseră atât de multe de-a lungul anilor. „Dar aceasta este casa mea, Ana. Am locuit aici toată viața mea. Nu pot pur și simplu să plec.”

Am oftat, simțind greutatea lumii pe umerii mei. Mama mea, care avea 70 de ani și se confrunta cu propriile probleme de sănătate, avea nevoie de atenția și îngrijirea mea. Nu puteam fi în două locuri în același timp, iar mătușa Maria avea propriii ei copii care ar fi trebuit să intervină.

„Mătușă Maria, ai propriii tăi copii. Ei ar trebui să te ajute cu asta,” i-am spus, încercând să-mi controlez frustrarea.

„Sunt ocupați cu viețile lor,” a răspuns ea, cu o voce plină de tristețe. „Și în plus, tu ești ca o fiică pentru mine.”

Am simțit un val de vinovăție, dar știam că trebuie să-mi mențin poziția. „Înțeleg asta, dar trebuie să am grijă de mama. Nu se simte bine și are nevoie de mine.”

Ochii mătușii Maria s-au umplut de lacrimi. „Nu vreau să fiu o povară pentru nimeni.”

„Nu ești o povară,” am spus repede. „Dar trebuie să înțelegi că nu pot face asta singură. Trebuie să te muți într-un loc unde poți primi ajutorul de care ai nevoie.”

A dat din cap încet, dar am văzut reticența în ochii ei. „O să mă gândesc la asta,” a spus în cele din urmă.

Zilele s-au transformat în săptămâni și mătușa Maria încă nu făcuse niciun pas pentru a părăsi casa ei veche. De fiecare dată când o vizitam, era aceeași poveste. Nu putea suporta ideea de a-și părăsi casa, iar copiii ei erau încă prea ocupați pentru a ajuta.

Între timp, starea mamei mele se înrăutățea. Fusese diagnosticată cu demență în stadiu incipient și fiecare zi era o luptă. Eram constant sfâșiată între a avea grijă de ea și a mă îngrijora pentru mătușa Maria.

Într-o seară, în timp ce o ajutam pe mama să se pregătească de culcare, telefonul a sunat. Era vecina mătușii Maria.

„Ana, trebuie să vii aici imediat,” a spus vecina urgent. „A avut loc un accident.”

Inima mi-a căzut când am alergat spre casa mătușii Maria. Când am ajuns, am văzut luminile intermitente ale unei ambulanțe și ale mașinilor de poliție. Mătușa Maria căzuse pe scări și era dusă la spital.

Am urmat ambulanța, mintea mea fiind plină de vinovăție și îngrijorare. La spital, medicii mi-au spus că mătușa Maria își fracturase șoldul și avea nevoie de operație.

În timp ce stăteam în sala de așteptare, nu puteam să nu mă simt copleșită de situație. Am încercat atât de mult să o conving pe mătușa Maria să se mute, dar ea refuzase. Acum era în spital și nu știam ce se va întâmpla mai departe.

După operație, mătușa Maria a fost mutată într-un centru de reabilitare. Copiii ei au apărut în sfârșit, dar era prea puțin prea târziu. M-au învinuit că nu am făcut mai mult, dar știam că făcusem tot ce puteam.

În cele din urmă, mătușa Maria nu s-a mai întors la casa ei veche. S-a mutat într-un azil de bătrâni unde putea primi îngrijirea necesară. Dar daunele fuseseră deja făcute. Relația noastră era tensionată și nu puteam scăpa de sentimentul că am eșuat-o.

Cât despre mama mea, starea ei a continuat să se deterioreze. Fiecare zi era o nouă provocare și mă străduiam să țin pasul cu nevoile ei în timp ce mă confruntam cu propria mea vinovăție și stres.

Viața nu a avut un final fericit pentru noi. A fost o luptă constantă de a încerca să fac ceea ce era corect, simțind în același timp că nu era niciodată suficient.