„Nu Mi-am Dorit Niciodată un Câine”: Ziua în Care Norocul Ne-a Părăsit

Am crescut într-un oraș mic și liniștit din România, unde cea mai mare emoție venea de la târgul județean anual. Părinții mei, Nora și Ștefan, erau ferm convinși de necesitatea unei case ordonate și curate, o filozofie care includea o politică strictă fără animale de companie. Eu, unica lor copilă, Victoria, nu m-am deranjat niciodată. Nu eram genul care să se entuziasmeze pentru animale; preferam cărțile și singurătatea.

Într-o seară furtunoasă de la sfârșitul lui octombrie, pe când vântul urla și ploaia bătea în ferestre, un zgâriet puternic la ușa din față a întrerupt monotonia casei noastre pașnice. Tatăl meu, precaut dar curios, s-a uitat prin vizor. Un câine mare, zdrențăros, ud leoarcă și tremurând, se uita înapoi cu ochi imploratori. În ciuda protestelor mamei mele, inima tatălui meu a câștigat în fața rațiunii, și a deschis ușa. Câinele, pe care mai târziu l-am numit Roger, a intrat în fugă, căutând refugiu în căldura sufrageriei noastre.

La început, am fost indiferentă față de Roger. Era doar o altă responsabilitate, o altă gură de hrănit. Dar pe măsură ce zilele se transformau în săptămâni, natura lui loială și protectoare m-a cucerit. Mă urma la stația de autobuz în fiecare dimineață și era acolo când mă întorceam. Părinții mei, de asemenea, au început să-l îndrăgească, mai ales tatăl meu, care, în secret, își dorise întotdeauna un câine.

Într-o seară, cam la două luni după sosirea lui Roger, eram singură acasă. Părinții mei plecaseră să o viziteze pe mătușa mea în orașul vecin, și mă bucuram de liniște, pierdută într-un roman. Deodată, lătrăturile lui Roger au spart tăcerea. Enervată, am încercat să-l liniștesc, dar era neîncetat. Lătrăturile lui s-au transformat în mormăituri, corpul lui era tensionat și alert.

Frustrată, i-am urmărit privirea către ușa din spate. Atunci am văzut-o—o umbră, mișcându-se furiș în curtea noastră. Frica m-a cuprins, și am apucat telefonul să sun la 112, dar era prea târziu. Ușa din spate a fost izbită, și doi intruși mascați au năvălit. Roger s-a aruncat asupra lor, lătrând și mușcând cu ferocitate. În haos, am auzit un zgomot puternic—un foc de armă. Roger a țipat și a căzut la pământ.

Intrușii au panicat și au fugit, lăsându-mă în genunchi lângă Roger, care sângera și gemea. Plângeam, încercând să-l consolez, când părinții mei au ajuns. L-am dus pe Roger de urgență la veterinar, dar pagubele erau prea severe. Am fost nevoiți să luăm decizia sfâșietoare de a-l lăsa să plece.

Pierderea lui Roger ne-a devastat familia. Devenise mai mult decât un simplu animal de companie; era eroul nostru, protectorul nostru. Poliția ne-a spus mai târziu că spargerile făceau parte dintr-o serie de incidente din zona noastră. Roger ne-a salvat casa, posibil chiar și viețile, dar cu prețul propriei sale vieți.

Nu am mai luat alt câine. Durerea pierderii lui Roger a fost prea profundă, prea crudă. Casa noastră a revenit la starea anterioară—ordonată, curată și fără animale de companie. Dar nu a mai fost la fel. Liniștea, odată un refugiu pașnic, acum răsuna cu amintirea lătrăturilor care nu mai erau.