„Ore de nesomn și o rețetă amară”

Viviana fusese trează nenumărate ore, mintea ei fiind invadată de amintiri care refuzau să se estompeze în întunericul nopții. În ciuda epuizării care i se lipise de piele ca o a doua piele, se găsi trăgându-și halatul și îndreptându-se spre bucătărie. Actul de a găti, spera ea, i-ar liniști spiritul neliniștit.

Era aproape ora 3 dimineața, și liniștea casei părea apăsătoare, aproape tangibilă. Pe măsură ce se mișca prin bucătărie, adunând ingrediente, gândurile ei se întorceau inevitabil la Horia. Părea un vis devenit realitate când s-au întâlnit prima dată – fermecător, atent și întotdeauna cu un compliment la îndemână. Dar pe măsură ce lunile treceau, fațada începuse să se prăbușească, dezvăluind străinul de dedesubt.

În această noapte, mintea ei reluă o seară anume, un punct de cotitură de care nu putea să scape. Fuseseră la o cină la un prieten, și Horia râsese puțin prea tare la o glumă care nu era amuzantă, ochii lui scanând camera cu o răceală care nu ajungea la zâmbetul său. Mai târziu, când rămăseseră singuri, comportamentul lui se schimbase complet. Dulceața dispăruse, înlocuită de o critică ascuțită, tăioasă, care o făcea pe Viviana să se simtă mică și nesemnificativă.

Scuturându-și capul ca și cum ar fi vrut să alunge amintirea, Viviana se concentră pe sarcina de față. Decise să facă rețeta de chili a bunicii sale – un amestec complex de condimente și căldură, ceva care să-i angajeze toate simțurile și poate să ardă amărăciunea persistentă a gândurilor ei.

Pe măsură ce ceapa sfârâia în tigaie, telefonul ei vibra. Era un mesaj de la Delia, cea mai bună prietenă a ei. „Nici tu nu poți dormi? Vrei să vorbim?” scria în mesaj. Viviana se uită la ecran un moment lung înainte de a pune telefonul deoparte. Nu era pregătită să vorbească, să articuleze confuzia și durerea care se învârteau în ea.

Chili-ul fierbea pe aragaz, aroma umplând bucătăria. Ar fi trebuit să fie reconfortant, dar în această noapte, era doar un alt amintire a trecutului. Horia iubise acest fel de mâncare. El o lăudase pentru gătitul ei, cuvintele lui având întotdeauna un ton care sugera că era surprins că ea putea face ceva bine.

Pe măsură ce ceasul se apropia de ora 4 dimineața, epuizarea Vivianei o ajunse din urmă. Închise aragazul și se așeză la masa din bucătărie, cu capul rezemat în mâini. Casa era tăcută, cu excepția ticăitului ceasului și a respirației ei neregulate.

Se gândi să o sune pe Ioana, o altă prietenă care îi oferise sprijin când plecase de la Horia. Dar ce ar fi putut face Ioana? Realitatea era că Viviana trebuia să se confrunte singură cu aceasta, să-și reconstruiască viața bucată cu bucată, chiar dacă fiecare bucată părea impregnată cu amintiri despre el.

Chili-ul rămase neconsumat. Viviana se întoarse eventual în pat, primele indicii ale zorilor strecurându-se pe la marginile perdelelor. Somnul ar putea să o ocolească, dar noua zi era neînduplecată în sosirea ei. Stătea acolo, cu ochii larg deschiși, știind că dulceața pe care o cunoscuse odată cu Horia dispăruse, înlocuită de adevărul dur, inflexibil al celui care era el cu adevărat.