Regretul unei Mame: Cum Mi-am Pierdut Casa și Fiul și-a Pierdut Drumul

Când soțul meu, Andrei, a murit pe neașteptate, lumea mea s-a prăbușit. Fuseserăm căsătoriți de peste treizeci de ani, iar plecarea lui bruscă a lăsat un gol care părea imposibil de umplut. Casa noastră, situată într-un cartier liniștit din Cluj, era plină de amintiri cu râsete, iubire și reuniuni de familie. Acolo ne-am crescut singurul copil, pe Alex.

Andrei a fost mereu cel practic. A insistat să cumpărăm o a doua proprietate ca investiție pentru pensionarea noastră. Era o casă modestă într-un oraș din apropiere, nu departe de locul unde locuia Alex. Planul lui Andrei era să o închiriem până când aveam nevoie de ea. Dar după moartea lui, m-am trezit copleșită de durere și de responsabilitățile gestionării a două proprietăți.

Alex a fost mereu un tânăr fermecător și convingător. Era la sfârșitul anilor douăzeci, încercând să-și găsească drumul în viață. Încercase diverse locuri de muncă, dar niciodată nu părea să se stabilească la vreunul dintre ele. După înmormântarea lui Andrei, Alex a început să mă viziteze mai des. La început, am crezut că era din grijă pentru bunăstarea mea, dar curând mi-am dat seama că avea alte motive.

„Mamă,” mi-a spus Alex într-o seară la cină, „m-am gândit la a doua casă. Stă acolo goală. De ce nu mă lași să mă mut acolo? Aș putea să am grijă de ea pentru tine.”

Sugestia lui m-a luat prin surprindere. Casa era menită să fie plasa noastră de siguranță, o sursă de venit sau un loc unde să ne mutăm când va fi nevoie. Dar Alex era convingător, iar eu eram vulnerabilă. Mi-a pictat un tablou despre cum ar renova-o, ar face-o a lui și eventual mi-ar plăti chirie odată ce și-ar reveni pe picioare.

Împotriva judecății mele mai bune, am fost de acord. I-am cedat casa cu înțelegerea că va prelua responsabilitatea pentru întreținerea și cheltuielile ei. Pentru o vreme, lucrurile păreau să meargă bine. Alex s-a mutat și a început să facă îmbunătățiri. Chiar și-a găsit un loc de muncă stabil.

Dar pe măsură ce lunile s-au transformat în ani, lucrurile au început să se destrame. Alex și-a pierdut locul de muncă și a rămas în urmă cu facturile. Casa care trebuia să fie plasa noastră de siguranță a devenit o povară financiară. A încetat să-mi mai răspundă la apeluri și a evitat reuniunile de familie. Am auzit de la vecini că petrecea timp cu anturaje nepotrivite.

Într-o noapte rece de iarnă, am primit un apel de la poliție. Alex fusese evacuat din casă din cauza taxelor neplătite și acum trăia pe stradă. Inima mi s-a strâns când am realizat gravitatea greșelii mele. I-am dat tot ce a cerut, sperând că îl va ajuta să-și găsească stabilitatea, dar în schimb l-a condus pe un drum al autodistrugerii.

Acum stau singură în casa mea plină de amintiri din vremuri mai fericite, întrebându-mă unde am greșit. Alex este fără adăpost și a rupt legătura cu familia. A doua casă este pierdută, vândută la licitație pentru a acoperi datoriile. Inima mea doare de regret pentru că nu am fost fermă când conta cel mai mult.

Încercând să-mi ajut fiul, am pierdut nu doar o casă, ci și legătura pe care o aveam odată. Este o lecție învățată prea târziu: uneori iubirea înseamnă să spui nu.