„Soția mea mi-a spus că este îndrăgostită de alt bărbat și că pleacă”

Era o seară răcoroasă de noiembrie când lumea mea s-a întors pe dos. Soția mea, Ana, și cu mine stăteam în micuța noastră sufragerie confortabilă dintr-un cartier suburban din București. Pereții erau împodobiți cu poze din vremuri mai fericite, iar Ana tricota ceea ce trebuia să fie o păturică pentru bebelușul nostru. Îmi amintesc cum lumina lămpii îi sublinia expresia concentrată, fără a da vreun indiciu despre bomba pe care urma să o arunce.

„Alex,” a început Ana ezitant, cu vocea abia șoptită. „Trebuie să-ți spun ceva.”

Am ridicat privirea de la cartea pe care o citeam, zâmbindu-i. „Ce s-a întâmplat? Totul e în regulă cu bebelușul?”

A făcut o pauză, mâinile oprindu-se la mijlocul cusăturii. „Nu e vorba despre bebeluș… E vorba despre mine. Și despre noi.” Vocea îi tremura în timp ce punea deoparte tricotatul. „Am cunoscut pe altcineva, Alex. Cred că sunt îndrăgostită de el.”

Camera s-a învârtit în jurul meu. „Ce vrei să spui?” am reușit să spun, vocea mea părând străină chiar și pentru mine.

„L-am cunoscut pe Andrei acum câteva luni la o conferință. Ne-am văzut de atunci,” a mărturisit Ana, evitându-mi privirea. „Nu am planificat să se întâmple asta. Pur și simplu s-a întâmplat. Și acum, simt că locul meu este alături de el.”

„Dar noi? Dar bebelușul nostru?” am întrebat, un sentiment de disperare strecurându-se în vocea mea.

Ana și-a mușcat buza, evident luptându-se cu emoțiile. „Îmi pare rău, Alex. Nu pot fi soția sau mama care trebuie să fiu, nu când inima mea este în altă parte. Cred că e mai bine să plec.”

„Și bebelușul?” am întrebat, inima mea scufundându-se.

„Cred că e mai bine dacă tu crești copilul. Nu sunt pregătită să fiu mamă, mai ales în aceste circumstanțe,” a răspuns ea, vocea rupându-i-se.

Săptămânile care au urmat au fost un blur de lacrimi, consultații legale și nopți singuratice. Ana s-a mutat înainte ca bebelușul să se nască, iar eu am transformat camera copilului pe care o decorasem împreună într-un testament al unei călătorii solitare. Când Maria s-a născut, plânsetele ei au umplut apartamentul, un memento dulce-amărui al ceea ce ar fi trebuit să fie o bucurie împărtășită.

Lunile s-au transformat în ani și, în timp ce Maria creștea într-un copil curios și vesel, durerea plecării Anei persista. Am auzit prin prieteni comuni că Ana și Andrei s-au mutat în Cluj-Napoca și păreau fericiți. Asta m-a durut, dar mi-am concentrat toată energia asupra Mariei, hotărât să-i ofer cea mai bună viață posibilă, chiar dacă eram doar noi doi.

A venit ziua de naștere a Mariei, când a împlinit cinci ani, și în timp ce o priveam suflând în lumânări, ochii ei inocenți plini de entuziasm și bucurie, am simțit un junghi de tristețe că Ana a ales să rateze aceste momente. Greutatea absenței ei era mereu acolo, o umbră neinvitată în viețile noastre.

Nu am mai auzit niciodată de la Ana și, pe măsură ce anii treceau, speranța că s-ar putea răzgândi s-a stins. Am fost lăsat să navighez paternitatea singur, fiecare zi fiind un memento al familiei care am fi putut fi. În ciuda bucuriei pe care Maria a adus-o în viața mea, trădarea a rămas o durere tăcută, o poveste de dragoste fără un final fericit.