Soțul unei prietene care voia să scape de paternitate cu orice preț

Era o dimineață răcoroasă de toamnă când am decis să fac o plimbare în parc, o rutină care adesea îmi aducea pace. Frunzele se schimbau, pictând lumea în nuanțe de portocaliu și roșu. Acolo, în mijlocul frumuseții sezoanelor care se schimbau, am dat peste Bianca, o veche colegă de clasă de-a mea. Ea împingea un cărucior, privirea ei fiind îndepărtată și îngrijorată.

„Bianca, ești tu?” am strigat, alergând spre ea.

Ea a ridicat privirea, un zâmbet slab trecându-i peste buze. „Hei, Ioana. A trecut ceva timp, nu-i așa?”

Am decis să ne așezăm pe o bancă din apropiere, căruciorul lângă noi. Nu am putut să nu observ contrastul puternic între împrejurimile vibrante și starea sumbră care părea să o învăluie pe Bianca. Curiozitatea și îngrijorarea au luat-o înainte, și am întrebat-o cum îi merge viața.

Bianca a oftat, degetele ei jucându-se cu tivul paltonului. „A fost… complicat,” a început ea, vocea ei abia peste un șoaptă. „Îți amintești de Andrei, nu? Soțul meu?”

Am dat din cap, amintindu-mi de fotografiile de nuntă pe care le împărtășise pe rețelele sociale, cuplul strălucind de fericire.

„Ne-am căsătorit din dragoste,” a continuat Bianca, ochii ei neîntâlnindu-i pe ai mei. „Și încă îl iubesc, la fel de mult ca în ziua nunții noastre. Dar lucrurile s-au schimbat, mai ales după ce a venit pe lume Gabriel.”

Gabriel, băiețelul din cărucior, dormea, fără să știe de lumea din jurul lui.

„Andrei… el nu s-a adaptat bine la paternitate. La început, am crezut că este doar stresul de a fi părinți noi, dar este mai mult de atât. A devenit distant, nu doar față de mine, dar și față de Gabriel. Spune că se simte prins în capcană, că nu era pregătit să-și dea libertatea.”

Durerea din vocea Biancăi era palpabilă, și am întins mâna să o strâng, oferindu-i suport tacit.

„S-a înrăutățit,” a șoptit ea, lacrimi strălucindu-i în ochi. „Săptămâna trecută, am aflat că Andrei căuta… modalități de a ne părăsi. Nu doar să plece, dar să facă de parcă n-ar fi fost niciodată parte din viețile noastre. A vorbit cu avocați, căutându-și opțiunile. Spune că mă iubește, dar nu poate fi tată. Vrea să iasă, cu orice preț.”

Am rămas fără cuvinte, gravitatea cuvintelor ei cântărind greu asupra mea. Ideea că cineva ar putea să-și abandoneze atât de rece familia era dincolo de înțelegerea mea.

„Încercăm să trecem peste asta, dar nu știu dacă putem. Îl iubesc, dar trebuie să mă gândesc acum la Gabriel. El merită un tată care să-l vrea, care să-l iubească.”

Conversația a trecut la subiecte mai ușoare după aceea, dar umbra revelației Biancăi a persistat. Când ne-am despărțit, nu am putut să nu simt o tristețe profundă pentru prietena mea, soțul ei și copilul lor nevinovat prins în mijlocul unei situații sfâșietoare.