„Tata Promite Mereu Lucruri Mărețe, Dar Nu Se Ține de Cuvânt: De ce Fac Persoanele Dragi Promisiuni Goale?”

Am treizeci și cinci de ani și tata încă mă tratează ca pe un copil care așteaptă Moș Crăciun. Crescând, el era mereu eroul în ochii mei, omul care nu putea greși. Dar pe măsură ce anii au trecut, am început să văd o altă latură a lui—o latură care făcea promisiuni pe care nu intenționa să le respecte.

Totul a început când aveam vreo zece ani. Tata mi-a promis o bicicletă nouă de ziua mea. Eram în culmea fericirii, spunându-le tuturor prietenilor despre bicicleta roșie strălucitoare pe care urma să o primesc. Ziua mea a venit și a trecut, dar bicicleta nu a apărut. Tata a avut o scuză despre cum era prea ocupat la muncă și că mi-o va aduce luna următoare. Luna următoare s-a transformat în anul următor și, în cele din urmă, am încetat să mai întreb.

Pe măsură ce am crescut, promisiunile au devenit mai mari și mai semnificative. Când am absolvit liceul, tata mi-a promis că mă va ajuta cu taxele pentru facultate. Am fost acceptat la o universitate de prestigiu și eram entuziasmat de viitorul meu. Dar când a venit momentul să plătesc taxele pentru primul semestru, tata nu era nicăieri de găsit. Avea o poveste despre probleme financiare și cum va compensa el mai târziu. Am ajuns să iau împrumuturi și să lucrez două joburi pentru a trece prin facultate.

Tiparul a continuat și în viața de adult. Când am obținut primul meu loc de muncă, tata mi-a promis că mă va ajuta să-mi cumpăr o mașină. Chiar a venit cu mine la dealer, alegând un sedan negru elegant de care m-am îndrăgostit. Dar când a venit momentul să semnăm actele, tata a primit brusc un apel urgent și a trebuit să plece. A promis că se va întoarce a doua zi pentru a finaliza totul. Nu a mai venit niciodată.

Am încercat să vorbesc cu el despre asta de mai multe ori. De fiecare dată, își cerea scuze din suflet, făcând noi promisiuni pentru a compensa cele vechi. Era un ciclu nesfârșit de speranță și dezamăgire. Prietenii mei mi-au spus să nu-l mai cred, dar e greu să renunți la acea speranță copilărească că poate de data asta va fi diferit.

Cel mai recent incident s-a întâmplat anul trecut. Tocmai trecusem printr-o despărțire dureroasă și mă simțeam destul de jos. Tata mi-a promis că mă va duce într-o excursie pentru a mă înveseli—o săptămână în Grecia, doar noi doi. Eram reticent să-l cred, dar am decis să-i dau o ultimă șansă. Mi-am luat liber de la muncă, mi-am făcut bagajele și l-am așteptat la aeroport. Nu a apărut niciodată. Scuza lui de data asta? O călătorie de afaceri neașteptată de la care nu putea lipsi.

Asta a fost picătura care a umplut paharul pentru mine. Am realizat că promisiunile tatei erau doar vorbe—vorbe goale pe care le folosea pentru a se simți mai bine fără nicio intenție de a le respecta. A durut să accept că omul pe care l-am admirat toată viața nu se va schimba niciodată.

De atunci m-am distanțat emoțional de el. Încă vorbim ocazional, dar nu mai țin cont de promisiunile lui. E o realitate tristă, dar una pe care a trebuit să o accept pentru sănătatea mea mentală.

De ce fac persoanele dragi promisiuni pe care nu le pot respecta? Poate că este modul lor de a arăta că le pasă fără a depune efortul necesar. Sau poate că ei chiar cred că pot îndeplini acele promisiuni în momentul respectiv, dar le lipsește consecvența. Oricare ar fi motivul, lasă în urmă inimi frânte și încredere spulberată.

Am învățat să mă bazez pe mine însumi și să nu pun prea mult preț pe promisiunile altora. E un mod solitar de a trăi, dar măcar e sincer. Și poate într-o zi voi găsi pe cineva care își respectă cuvântul—pe cineva care înțelege că promisiunile sunt menite să fie respectate, nu doar rostite.