„Viața cu Tata Nu a Fost Ușoară: A Încercat să Mă Modeleze în Fiul Perfect”

Crescând alături de tata a fost o luptă constantă. M-a avut când avea doar 22 de ani, sperând că un copil o va ține pe mama să nu plece. Dar căsnicia lor s-a destrămat după doar trei ani, iar eu am rămas să navighez prin viață cu un tată care avea idei foarte specifice despre cum ar trebui să fie un fiu.

Tata fusese o vedetă a fotbalului în liceu, dar nu a ajuns să joace la facultate din cauza unei accidentări la genunchi. Și-a proiectat toate visele neîmplinite asupra mea. De când am putut să merg, m-a pus în ghete și m-a învățat să arunc mingea de fotbal. Până am ajuns la școala primară, eram deja înscris la toate taberele sportive posibile.

„Vei fi cel mai bun,” spunea el, cu ochii plini de un amestec de speranță și disperare. „Vei face să fiu mândru.”

Dar nu eram ca el. Nu aveam aceeași pasiune pentru sport. Iubeam să citesc, să desenez și să cânt la pian—activități pe care tata le considera „moi” și „ne-bărbătești.” Adesea îmi lua în derâdere interesele, spunând lucruri precum „Bărbații adevărați nu cântă la pian,” sau „Cărțile nu te vor duce nicăieri în viață.”

În ciuda dezaprobării lui, am încercat să echilibrez ambele lumi. Mergeam la antrenamentele de fotbal și apoi mă strecuram la bibliotecă sau în camera mea să citesc și să desenez. Dar niciodată nu era suficient pentru el. Voia să fiu atletul vedetă, copilul popular, fiul cu care să se laude prietenilor.

Liceul a fost cel mai greu. Presiunea de a excela în sporturi s-a intensificat, la fel și dezamăgirea tatălui meu. Îmi amintesc un meci în care am ratat o pasă crucială. Am pierdut, iar tata nu mi-a vorbit o săptămână. Când în sfârșit a făcut-o, a fost doar ca să-mi spună cât de mult l-am dezamăgit.

„Ai fi putut fi grozav,” spunea el, clătinând din cap. „Dar pur și simplu nu ai ceea ce trebuie.”

Am început să-l urăsc, dar mai mult decât atât, am început să mă urăsc pe mine însumi. Mă simțeam ca un eșec, ca și cum nu aș putea niciodată să mă ridic la nivelul așteptărilor lui. Notele mele au scăzut și m-am retras de la prieteni. Singura alinare pe care o găseam era în artă și muzică, dar chiar și acestea păreau pătate de dezaprobarea lui.

Până am absolvit liceul, știam că trebuie să plec. Am aplicat la facultăți departe de casă, sperând că distanța îmi va oferi libertatea de a fi eu însumi. Dar chiar și atunci, vocea tatălui meu răsuna în capul meu.

„Nu-ți pierde timpul cu diplome inutile,” m-a avertizat când i-am spus că vreau să studiez arta. „Vei ajunge falit și nefericit.”

Am mers împotriva dorințelor lui și m-am înscris oricum într-un program de artă. Primul an a fost eliberator; în sfârșit simțeam că fac ceva pentru mine. Dar vinovăția nu a dispărut niciodată complet. De fiecare dată când luam o pensulă sau cântam o notă la pian, mă întrebam dacă fac o greșeală.

Tata și cu mine ne-am îndepărtat tot mai mult pe măsură ce anii au trecut. Vorbeam mai rar, iar când o făceam, conversațiile noastre erau tensionate și stângace. Nu a venit niciodată la expozițiile mele de artă sau recitaluri, iar eu am încetat să-l mai invit după un timp.

Acum, la 25 de ani, încă încerc să descopăr cine sunt dincolo de așteptările lui. Am avut ceva succes ca artist, dar mereu există acea îndoială sâcâitoare în mintea mea—sunt cu adevărat suficient de bun? Am făcut alegerile corecte?

Viața cu tata nu a fost ușoară. A încercat să mă modeleze în fiul perfect, dar făcând asta, a rupt ceva în mine pe care încă încerc să-l repar. Poate într-o zi voi găsi pacea cu cine sunt și cine voia el să fiu. Dar pentru moment, este o luptă zilnică.