Ce am găsit pe pod după ce fiul meu m-a dat afară

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să te văd cum te plângi toată ziua, cum îmi critici soția și cum te bagi în viața noastră! Ai stat destul aici!

Cuvintele lui Vlad, fiul meu, mi-au tăiat respirația. Stătea în mijlocul sufrageriei, cu pumnii strânși și ochii plini de furie. Niciodată nu l-am văzut așa. Simona, nora mea, stătea în spatele lui, cu brațele încrucișate și privirea rece. Am simțit cum mi se prăbușește lumea sub picioare. Aveam 65 de ani și nu-mi imaginam că voi ajunge să fiu alungată din propria casă, casa pentru care muncisem o viață întreagă.

— Vlad, te rog… Nu înțelegi… Eu doar vreau să vă ajut… am încercat să spun, dar vocea mi s-a frânt.

— Nu! Ajunge! Azi pleci! Du-te la sora ta la Ploiești sau unde vrei tu! Dar aici nu mai ai ce căuta!

Am simțit cum obrajii mi se udă de lacrimi. Am urcat încet scările spre pod, să-mi iau câteva haine și cutia cu amintiri. Fiecare pas era o povară. Pe pod mirosea a vechi și a praf. Am deschis lada veche a bunicii, unde țineam poze și scrisori. Atunci am observat o cutie mică, de lemn, pe care nu o mai văzusem niciodată. Era încuiată cu un lăcățel ruginit. Am găsit cheia într-un buzunar al lăzii.

Cu mâinile tremurânde, am deschis cutia. Înăuntru erau câteva scrisori îngălbenite și o fotografie cu mama mea, Ileana, ținând un copil mic în brațe. Pe spate scria: „Pentru Ana, ca să nu uiți niciodată cine ești.” Am simțit cum inima mi-o ia la galop. Eu sunt Ana. Dar copilul din poză nu eram eu. Era un băiețel cu ochi mari și păr cârlionțat.

Am început să citesc scrisorile. Erau scrise de mama mea către o femeie pe nume Maria. În ele povestea despre un copil pe care l-a născut înainte să se mărite cu tata și pe care l-a dat spre adopție, ca să nu fie rușinea satului. Scrisorile se terminau cu: „Sper ca într-o zi să-i pot spune Anei adevărul.”

M-am prăbușit pe podeaua podului, cu cutia în brațe. Toată viața am simțit că mama ascunde ceva, dar niciodată nu mi-am imaginat așa ceva. Aveam un frate despre care nu știam nimic.

Am coborât cu greu scările, cu ochii roșii de plâns. Vlad mă aștepta jos.

— Ce-ai găsit acolo? m-a întrebat sec.

— Nimic important… doar niște amintiri…

Nu aveam puterea să-i spun ce descoperisem. Nu atunci.

Am plecat din casa mea cu două valize și cutia de lemn. Am luat trenul spre Ploiești la sora mea, Mariana. Pe drum, am citit iar și iar scrisorile. Mă întrebam cine era fratele meu și dacă mai trăia.

La Mariana acasă m-a primit cu brațele deschise.

— Ana, ce s-a întâmplat? De ce plângi?

I-am povestit totul printre sughițuri: cearta cu Vlad, cutia de pe pod, scrisorile mamei.

— Știai ceva despre asta? am întrebat-o.

Mariana a tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Mama mi-a spus înainte să moară că are un secret mare pe care nu a avut curajul să-l spună niciodată… Dar nu mi-a spus ce anume.

Zilele următoare am început să caut urme ale fratelui meu pierdut. Am mers la primărie în satul natal al mamei și am cerut registrele vechi. Am găsit un nume: Petru Ionescu, născut în 1952, mama Ileana Popa.

Am pus un anunț la ziar: „Caut frate pierdut, Petru Ionescu, născut în 1952…”

Au trecut săptămâni fără răspuns. Între timp, Vlad nu m-a sunat deloc. Simona îi răspundea la telefon sec: „Nu vrea să vorbească.” Mă durea sufletul că fiul meu mă alungase ca pe o străină.

Într-o zi, am primit o scrisoare la adresa Marianei. Era de la un bărbat din Buzău: „Mă numesc Petru Ionescu. Cred că sunt fratele dumneavoastră.”

Am tremurat toată când am citit rândurile lui. Ne-am întâlnit într-o cafenea mică din Buzău. Când l-am văzut prima dată, am știut că e el: avea ochii mamei și zâmbetul tatălui meu.

— Ana? a întrebat el emoționat.

— Da… Petru?

Ne-am îmbrățișat ca doi copii rătăciți care se regăsesc după o viață întreagă.

— N-am știut niciodată cine sunt părinții mei adevărați… Am crescut la orfelinat până la 7 ani, apoi m-au luat niște oameni buni la țară… Dar mereu am simțit că lipsește ceva…

Am stat ore întregi de vorbă despre copilăriile noastre atât de diferite și totuși atât de asemănătoare prin lipsuri și doruri neîmpărtășite.

În acea seară, i-am scris lui Vlad un mesaj lung: „Fiule, știu că ești supărat pe mine și poate ai dreptate. Dar vreau să știi că viața e plină de secrete și greșeli pe care le moștenim fără să vrem. Azi am aflat că am un frate pierdut de care n-am știut niciodată. Poate într-o zi vei vrea să-l cunoști și tu.”

Nu mi-a răspuns atunci. Au trecut luni până când într-o zi m-a sunat:

— Mamă… Îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat… Poți veni acasă să vorbim?

Am simțit cum mi se rupe un nod din piept. M-am întors acasă la Vlad și Simona. Ne-am așezat toți trei la masă pentru prima dată după mult timp.

— Mamă… N-am știut cât de greu îți este fără tata… Nici eu nu sunt perfect… Simona și cu mine ne certăm mereu… Poate ar trebui să încercăm să fim mai buni unii cu alții…

Am plâns toți trei împreună. I-am povestit lui Vlad despre Petru și i-am arătat poza veche găsită pe pod.

— Vreau să-l cunosc și eu pe unchiul meu, a spus el încet.

Așa am început să reconstruim familia noastră ciudată și frântă, bucată cu bucată.

Uneori mă întreb: dacă n-aș fi fost dată afară din casă, aș fi descoperit vreodată adevărul despre fratele meu? Poate uneori pierderea e singura cale spre adevărata regăsire… Voi ce ați fi făcut în locul meu?