După șaizeci de ani, am învățat să trăiesc cu singurătatea. Dar într-o zi, la stația de autobuz, trecutul m-a găsit din nou

— Mai citiți încă Tokarczuk?
Vocea aceea mi-a străpuns gândurile ca un ac subțire. Mă uitam absentă la ploaia care bătea în geamul murdar al stației de autobuz din cartierul Titan, încercând să nu mă gândesc la nimic. De fapt, mă obișnuisem să nu mă mai gândesc la nimic. După ce treci de șaizeci de ani și copiii nu te mai sună decât de sărbători, iar soțul tău a plecat cu altcineva acum douăzeci de ani, înveți să-ți faci liniște în cap.
M-am întors brusc, gata să răspund tăios. Cine mai are chef de conversații cu străini la ora asta? Dar n-am apucat să spun nimic. L-am recunoscut imediat. Era Petru. Petru al meu. Sau, mai bine zis, Petru care fusese cândva al meu, înainte ca viața să ne arunce pe drumuri diferite.

— Tu? am șoptit, simțind cum îmi tremură vocea.

Petru zâmbea cu acea grimasă stângace pe care o avea și când eram tineri, când încerca să pară sigur pe el, dar ochii îl trădau mereu. Avea părul alb acum și riduri adânci pe frunte, dar privirea îi era aceeași: caldă, curioasă, puțin tristă.

— Mă bucur că te văd, Ana. Nu știam dacă o să mă recunoști.

Am vrut să-i spun că nu l-am uitat niciodată, dar m-am abținut. În loc de asta, am întrebat sec:

— Ce cauți aici?

— Am venit la sora mea. Locuiește aproape. Și… am sperat că poate te voi întâlni.

Am simțit cum mă năpădesc amintirile: serile lungi din studenție când citeam împreună poezii la lumina unei veioze chioare, certurile noastre aprinse despre literatură și politică, felul în care râdea când îl contraziceam. Și apoi ruptura – bruscă, dureroasă, fără explicații adevărate. El plecase la București pentru un job mai bun, eu rămăsesem în Iași cu părinții bolnavi și cu visele frânte.

Autobuzul a venit, dar niciunul nu s-a grăbit să urce. Am rămas pe banca rece, sub umbrela lui Petru.

— Îți amintești când ne certam pe Cehov? a întrebat el încet.

— Îmi amintesc că nu suportai finalurile deschise.

— Și tu spuneai mereu că viața nu are finaluri clare.

Am zâmbit amar. Ce ironie: după atâția ani, viața chiar nu-mi dăduse niciun răspuns clar.

— Ana… știu că am greșit atunci. Că n-am avut curaj să lupt pentru noi. Dar m-am gândit la tine în fiecare an.

M-am uitat la el lung. În jurul nostru ploaia se oprise și oamenii treceau grăbiți spre casele lor calde. Eu nu mai aveam o casă caldă – doar un apartament mic și tăcut, plin de cărți și fotografii vechi.

— Știi ce e cel mai greu după șaizeci de ani? Nu singurătatea în sine. Ci faptul că nu mai ai cu cine împărți amintirile. Copiii mei au viețile lor. Prietenele mele au plecat sau s-au stins una câte una. Și eu… eu am rămas cu mine însămi și cu trecutul.

Petru a oftat adânc.

— Și eu sunt singur, Ana. Soția mea a murit acum trei ani. Fetele sunt în străinătate. M-am gândit mult dacă să te caut sau nu… Mi-a fost teamă că ai să mă respingi.

L-am privit atent: era vulnerabil, sincer, poate pentru prima dată în fața mea după atâta timp.

— Poate că ar trebui să bem o cafea, am spus încet. Să vorbim ca doi oameni mari care au supraviețuit vieții.

Am mers împreună la cofetăria din colț – aceeași unde mergeam când eram tineri și visam la Paris și la romane scrise împreună. Ne-am așezat la o masă lângă geam și am început să povestim timid: despre copii, despre boli, despre dezamăgiri și mici bucurii târzii.

— Ana, crezi că oamenii pot începe din nou? a întrebat el la un moment dat.

M-am uitat la mâinile lui tremurânde și mi-am dat seama cât de mult îmi lipsise atingerea unui om drag.

— Nu știu dacă putem începe din nou ca înainte. Dar putem încerca să fim prezenți unul pentru altul acum. Să nu mai fim singuri.

Am ieșit din cofetărie ținându-ne de braț ca doi adolescenți stingheri. Pe drum spre casă mi-a povestit despre cum citește încă poeziile mele vechi și cum regretă că nu m-a sunat niciodată de Crăciun.

În acea seară am stat mult pe gânduri privind fotografiile vechi: eu tânără, râzând cu Petru pe malul Prutului; eu matură, ținându-mi copiii în brațe; eu bătrână, privind singură pe fereastră. Mi-am dat seama că viața nu e niciodată prea târziu pentru o regăsire – chiar dacă doare, chiar dacă speranța pare ridicol de fragilă.

A doua zi dimineață am primit un mesaj: „Ana, vrei să mergem împreună la bibliotecă? Poate găsim ceva nou de citit.”

Am zâmbit și am simțit pentru prima dată după mulți ani că inima mea încă poate tresări.

Oare câți dintre noi ne lăsăm viețile definite doar de trecut? Oare avem curajul să deschidem ușa atunci când cineva bate din nou?