Fiul meu m-a rugat să-i fac curat… pe bani! Povestea unei mame care s-a simțit trădată de propriul copil

— Mamă, am o rugăminte… dar nu știu cum să ți-o spun, a început Radu, fiul meu, cu vocea aceea pe care o folosea când era mic și voia ceva imposibil. Stăteam la masa din bucătăria lui, cu mâinile strânse în poală, simțind mirosul de cafea proaspătă și privindu-l cum se fâstâcește. Avea 32 de ani, era deja adult, dar pentru mine tot copilul meu rămânea.

— Spune, măi Radule, ce s-a întâmplat? am întrebat, încercând să-mi ascund neliniștea.

A ezitat o clipă, apoi a tras aer adânc în piept:

— Uite… nu prea am timp să fac curat. Și… m-am gândit… dacă ai putea veni tu săptămâna asta să mă ajuți. Dar… nu vreau să fie așa, ca o obligație de mamă. M-am gândit să-ți plătesc. Ca la o femeie de serviciu.

Mi s-au tăiat picioarele. Am simțit cum sângele mi se scurge din obraji și inima mi se strânge ca într-o menghină. Am rămas câteva secunde fără glas. M-am uitat la el, la ochii lui albaștri pe care i-am iubit din prima clipă când l-am ținut în brațe. Nu mai era copilul meu, ci un bărbat străin care îmi oferea bani pentru dragostea mea.

— Să-mi plătești? am șoptit, aproape fără să-mi dau seama.

— Da, mamă… adică… nu vreau să te pun pe drumuri degeaba. Știu că nu e ușor și… așa mi se pare corect.

M-am ridicat încet de pe scaun. Mâinile îmi tremurau. Am privit în jur: rafturile pline cu cărți, canapeaua pe care adormea când era mic, jucăriile vechi încă păstrate într-o cutie sub pat. Toate amintirile noastre erau acolo, dar între noi se ridicase un zid.

— Radu, eu nu sunt femeie de serviciu. Sunt mama ta! am spus cu voce stinsă.

El a dat din umeri, jenat:

— Știu, mamă… dar nu vreau să profit de tine. Toată lumea plătește pentru servicii. Așa e normal.

Am simțit că mă sufoc. Am ieșit pe balcon și am privit orașul: blocuri gri, oameni grăbiți, mașini claxonând. M-am întrebat unde am greșit. L-am crescut singură după ce tatăl lui ne-a părăsit când Radu avea doar șapte ani. Am muncit nopți întregi ca să nu-i lipsească nimic. Am renunțat la visele mele pentru el. Și acum? Acum eram doar o femeie care putea fi plătită să-i facă ordine în viață.

În seara aceea nu am dormit deloc. M-am întors acasă și am plâns în pernă ca o copilă. A doua zi m-a sunat sora mea, Mariana.

— Ce-ai pățit, Ilinca? Pari abătută.

I-am povestit totul printre suspine.

— Nu pot să cred! Cum să-ți spună așa ceva? a exclamat ea indignată.

— Poate are dreptate… Poate eu sunt cea care nu înțelege lumea de azi…

— Nu! Nu ești tu de vină! Copiii ăștia au uitat ce înseamnă familia! Numai bani și carieră au în cap!

Am închis telefonul și m-am uitat la poza lui Radu de la absolvire. Zâmbea larg, cu brațele în jurul meu. Atunci eram tot universul lui. Acum eram doar o opțiune convenabilă.

Au trecut câteva zile până când am avut curajul să-l sun din nou.

— Radu, trebuie să vorbim, i-am spus hotărâtă.

Ne-am întâlnit la o cafenea micuță din centru. El părea grăbit, mereu cu ochii pe telefon.

— Mamă, te rog să nu te superi… Eu chiar credeam că te ajut dacă îți dau bani. Nu vreau să te simți folosită.

— Dar eu nu vreau banii tăi! Eu vreau să știu că mai contez pentru tine ca mamă, nu ca prestator de servicii!

A oftat adânc:

— Mamă… lumea s-a schimbat. Toți prietenii mei își plătesc părinții când îi ajută cu ceva. E mai corect așa decât să te simți obligat.

— Dar eu nu vreau corectitudine! Vreau iubire! Vreau să știu că dacă ai nevoie de mine mă chemi pentru că sunt mama ta, nu pentru că sunt ieftină sau disponibilă!

S-a uitat la mine lung, apoi a lăsat capul în jos:

— Nu m-am gândit niciodată așa… Scuză-mă dacă te-am rănit.

Am plecat acasă cu sufletul frânt. Zilele următoare m-am tot gândit: oare chiar am greșit undeva? Oare generația lor chiar nu mai știe ce înseamnă legătura dintre mamă și copil? Sau poate eu sunt prea atașată de trecut?

La biserică, preoteasa m-a întrebat de ce sunt atât de tristă.

— Copiii noștri trăiesc altfel decât noi, Ilinca. Dar dragostea de mamă nu se plătește niciodată cu bani, mi-a spus ea blând.

Am început să observ și la alte familii: vecina mea, doamna Stanciu, se plângea că fiica ei îi cere bani pentru orice ajutor; prietena mea Ana își vede rar copiii pentru că „sunt ocupați”. Parcă toată lumea se rupe încet-încet…

Într-o duminică dimineața, Radu a venit la mine acasă cu un buchet de flori.

— Mamă… am greșit. Mi-e dor de tine. Hai să bem o cafea împreună și să povestim ca altădată?

L-am strâns în brațe și am simțit că poate mai există speranță.

Dar încă mă întreb: unde s-a rupt firul dintre noi? Oare mai putem repara ceea ce s-a pierdut sau lumea asta nouă ne va transforma pe toți în străini cu portofelul pregătit?