În umbra pauzei de masă: Prețul încrederii

— Nu pot să cred, Vlad, iar ai uitat să plătești pentru mine? Am rămas cu ochii pe bonul de la cantină, încercând să-mi amintesc dacă într-adevăr făcusem vreo greșeală. Marius stătea în fața mea, cu mâinile încrucișate și un zâmbet ușor ironic pe față. Era a treia oară luna asta când se întâmpla același lucru: el uita portofelul, eu plăteam, iar promisiunea că „mâine îți dau banii” rămânea mereu suspendată undeva între glumă și uitare.

La început, nu mi-a păsat. Suntem colegi, ne ajutăm, nu? Dar azi, când am văzut privirea lui Andreea, colega de la contabilitate, care a ridicat din sprâncene când a auzit discuția noastră, am simțit pentru prima dată rușine. „Vlad, tu chiar nu vezi că te folosește?” mi-a șoptit ea mai târziu, în timp ce ne beam cafeaua pe hol. Am râs stânjenit și am dat din mână, dar cuvintele ei au început să-mi roadă liniștea.

Seara, acasă, am povestit totul soției mele, Ioana. Ea s-a uitat lung la mine și a spus simplu: „Poate ar trebui să-i spui direct ce simți. Nu e normal să te simți prost pentru bunătatea ta.” Dar cum să-i spun? Marius era singurul care mă ajutase când am început aici, cel care mi-a arătat unde e totul și m-a introdus în gașca lor. Cum să-i reproșez ceva fără să stric totul?

A doua zi, la masa de prânz, am încercat să evit subiectul. Dar Marius a venit vesel ca întotdeauna și a comandat fără să clipească. Când a venit nota, s-a uitat la mine și a zis: „Vlad, știi că nu am cash la mine. Poți tu?” Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am plătit din nou, dar de data asta nu am mai zâmbit.

După masă, am ieșit afară cu Andreea și Sorin. „Nu ești primul,” mi-a spus Sorin. „Și eu am pățit la fel. La început ești fraierul bun la toate, apoi devii invizibil când ai nevoie de ajutor.”

M-am simțit trădat și furios pe mine însumi. Cum am putut fi atât de naiv? Seara nu am putut dormi. M-am tot gândit la copilăria mea din Buzău, la tata care îmi spunea mereu: „Nu lăsa pe nimeni să-ți calce sufletul în picioare.” Dar oare nu tocmai asta făceam acum?

A treia zi, înainte de pauza de masă, l-am prins pe Marius pe hol.
— Marius, trebuie să vorbim.
A ridicat din sprâncene.
— Ce s-a întâmplat?
— Nu mai pot plăti pentru tine. Nu e vorba de bani, ci de faptul că mă simt folosit. Dacă ai nevoie de ajutor, spune-mi direct. Dar nu mai pot continua așa.
A tăcut câteva secunde, apoi a râs scurt.
— Vlad, hai mă, nu te supăra! E doar un prânz.
— Nu e doar un prânz. E vorba de respect.

S-a uitat la mine cu o privire pe care nu i-o mai văzusem niciodată: rece și calculată.
— Cum vrei tu.

Din ziua aceea, relația noastră s-a răcit brusc. La început m-a durut. Îmi era dor de glumele lui Marius și de atmosfera relaxată din pauzele noastre. Dar încet-încet am început să mă simt mai liber. Am observat că și alți colegi au prins curaj să spună „nu” atunci când ceva nu le convenea.

Într-o zi, Andreea mi-a spus: „Ai făcut bine că ai pus piciorul în prag. Poate acum o să ne respectăm mai mult între noi.”

Totuși, uneori mă întreb dacă nu am fost prea dur sau dacă nu cumva am pierdut o prietenie adevărată din cauza unei sume ridicole. Dar apoi îmi amintesc cât de greu e să-ți păstrezi demnitatea într-o lume în care mulți confundă bunătatea cu prostia.

Poate că adevărata întrebare este: cât valorează încrederea noastră și cine are dreptul să o cumpere cu un simplu prânz?

Oare voi ce ați fi făcut în locul meu?