Umbra nedreptății: Povestea unei nurori în România rurală
— Irina, ia găleata asta și du-o la fântână! strigă soacra mea, doamna Viorica, fără să mă privească măcar. Era a treia oară în acea dimineață când primeam o sarcină nouă, în timp ce Loredana, sora lui Radu, stătea pe bancă la umbră, cu telefonul în mână și râdea la glumele de pe Facebook.
M-am uitat spre Radu, soțul meu, poate-poate va zice ceva. Dar el doar a ridicat din umeri și s-a apucat să taie lemne, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. M-am simțit mică, invizibilă, ca o slugă într-o casă străină. Și totuși, nu era prima dată. De când ne-am căsătorit, fiecare weekend îl petreceam la țară, la părinții lui Radu, muncind în grădină sau ajutând la animale. Nu mă plângeam de muncă — aerul curat și liniștea satului îmi făceau bine — dar nedreptatea mă rodea pe dinăuntru.
Loredana nu pusese niciodată mâna pe o sapă. Când venea acasă, era tratată ca o regină: mama îi punea pe masă cele mai bune bucate, îi dădea bani de cheltuială și îi cumpăra haine noi. Nouă ne dădea doar câte o plasă cu cartofi sau ouă, „să aveți și voi la oraș”, spunea ea cu un zâmbet fals. Dar când am aflat că îi dăduse Loredanei bani să-și cumpere o mașină nouă, am simțit cum mi se strânge inima de furie.
Într-o seară, după ce am terminat de spălat vasele și am ieșit pe prispă să iau aer, l-am găsit pe Radu fumând în liniște.
— Radu, nu ți se pare nedrept? Noi muncim aici ca niște sclavi și tot ce primim e niște mâncare și vorbe goale. Loredana primește bani cu sacul și nu face nimic!
S-a uitat la mine lung, apoi a dat din cap a neputință.
— E mama… Știi cum e cu ea. Mereu a ținut mai mult la Loredana. Eu sunt băiatul, trebuie să muncesc. Tu… ești nora.
— Și ce înseamnă asta? Că merit mai puțin? Că nu contez?
A tăcut. Am simțit cum lacrimile îmi urcă în ochi, dar m-am abținut. Nu voiam să par slabă.
A doua zi dimineață, când am intrat în bucătărie, Loredana tocmai își făcea selfie-uri cu noul ei telefon.
— Ce faci, Irina? Nu te-ai obișnuit încă să fii la țară? Eu nu știu cum poți suporta atâta noroi și miros de animale!
Am strâns din dinți și am ieșit afară. Nu voiam să-i dau satisfacția să mă vadă afectată.
Seara, la masă, soacra a început să povestească despre cât de greu e să ții o casă la țară și cât de mult se sacrifică pentru copii.
— Noroc cu Loredana că mă mai ajută cu bani când am nevoie! a spus ea cu subînțeles.
Am simțit cum mi se taie respirația. Radu s-a uitat la mine vinovat. Am lăsat furculița jos și am ieșit din cameră. În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la părinții mei — oameni simpli, dar corecți — care ne ajutau cum puteau, fără să facă diferențe între mine și fratele meu.
În următorul weekend am refuzat să mergem la țară.
— Nu mai pot, Radu! Nu mai vreau să fiu tratată ca o slugă! Dacă nu spui nimic mamei tale, eu nu mai calc acolo!
Radu a încercat să mă convingă că „așa e la țară”, că „trebuie să avem răbdare”, dar eu nu mai puteam. Am început să plâng și i-am spus tot ce aveam pe suflet: cât de umilită mă simt, cât de mult mă doare că el nu mă apără.
A doua zi dimineață m-a sunat soacra:
— Irina, ce-i cu tine? De ce nu veniți? Avem nevoie de ajutor!
— Doamnă Viorica, am nevoie să vorbim serios. Nu mai pot accepta această situație. Munciți toți sau nimeni! Și dacă vreți să fim o familie adevărată, atunci tratați-mă ca pe fiica dumneavoastră, nu ca pe o servitoare!
A tăcut preț de câteva secunde bune.
— O să vorbim când veniți data viitoare…
Nu știu dacă va fi o dată viitoare. Poate că uneori trebuie să spui „ajunge” ca să te poți respecta pe tine însăți.
Mă întreb: oare câte femei din România trăiesc aceeași poveste ca a mea? Câte dintre noi acceptăm nedreptatea doar pentru liniștea familiei? Voi ce ați face în locul meu?