Umbrele trecutului în casa nouă

— Nu cred că e o idee bună să vii la noi, mama, a spus Irina la telefon, vocea ei tăioasă tăind liniștea serii. — E prea devreme. Nici nu-l cunoști bine pe Mihai, darămite pe copiii lui!

Am rămas cu telefonul în mână, privind spre fereastra aburită. Afară ploua mocănește, iar picăturile se prelingeau pe geam ca niște lacrimi. În sufletul meu era același gol pe care îl simțeam de ani de zile, de când îl pierdusem pe Doru. Am încercat să-mi umplu viața cu grădina, cu munca la bibliotecă, cu întâlniri rare cu prietenele mele, dar serile erau mereu la fel: tăcute, reci, fără sens.

Când l-am cunoscut pe Mihai, la o lansare de carte în oraș, nici nu mi-am dat seama cât de mult îmi lipsea apropierea cuiva. Era blând, atent, avea un fel de a mă privi care mă făcea să mă simt din nou femeie. După câteva luni, am început să petrecem tot mai mult timp împreună. Mă simțeam vie, iar pentru prima dată după mult timp, nu mă mai temeam de singurătate.

— Vreau să-i cunoști pe copiii mei, mi-a spus Mihai într-o seară, ținându-mă de mână peste masa din bucătăria lui mică. — Sunt parte din mine. Dacă vrei să fim împreună cu adevărat, trebuie să-i cunoști.

Am acceptat cu inima strânsă. Știam că nu va fi ușor. Și eu aveam copii — Irina și Vlad — dar erau mari, plecați fiecare cu viața lui. Nu mă pregătise nimeni pentru rolul de „noua femeie” din viața unui bărbat trecut de cincizeci de ani.

Prima întâlnire a fost la el acasă, într-o duminică ploioasă. Maria și Radu, copiii lui Mihai, au venit împreună cu partenerii lor și cu cei doi nepoți ai lui Mihai. Am adus o prăjitură cu mere și scorțișoară, sperând să sparg gheața.

— Bună ziua, am spus timid când am intrat în sufrageria lor spațioasă.

Maria m-a privit scurt, evaluativ. Avea ochii verzi ai tatălui ei și un zâmbet rece.

— Bună ziua… doamnă. Tata ne-a spus că veniți.

Radu nici nu s-a obosit să mă salute. S-a așezat pe canapea și a început să butoneze telefonul.

Mihai încerca să destindă atmosfera, făcând glume stângace despre vreme și despre cât de greu e să găsești mere bune toamna asta. Eu mă simțeam ca o intrusă în propria mea poveste.

La masă, discuțiile au fost superficiale. Maria a întrebat despre grădina mea, dar tonul ei era mai degrabă ironic decât interesat.

— Și ce faceți toată ziua? Nu vă plictisiți singură?

Am zâmbit forțat.

— Nu prea am timp să mă plictisesc. Întotdeauna găsesc ceva de făcut.

Radu a ridicat ochii din telefon doar ca să întrebe:

— Și copiii dumneavoastră ce părere au despre… relația asta?

M-am simțit ca la interogatoriu. Am răspuns sincer:

— Sunt adulți. Au propriile vieți. M-au încurajat să fiu fericită.

Maria a oftat teatral.

— Mie mi se pare ciudat. Tata n-a mai adus nicio femeie aici după ce a murit mama.

Mihai a încercat să schimbe subiectul, dar tensiunea plutea în aer ca un nor greu. Am plecat devreme în acea zi, cu inima strânsă și ochii umezi.

Seara, Mihai m-a sunat.

— Îmi pare rău pentru azi… Copiii mei încă nu s-au obișnuit cu ideea că pot fi fericit din nou.

— Nici copiii mei nu sunt încântați, am recunoscut eu. Irina mi-a spus clar că îi e teamă că voi suferi din nou.

— Dar tu ce simți? m-a întrebat el încet.

Am tăcut o clipă.

— Mi-e frică… Dar vreau să încerc.

Au urmat săptămâni grele. Maria nu răspundea la mesajele mele. Radu îi spunea tatălui lui că „nu are chef de teatru”. Prietenele mele mă întrebau dacă nu mi-e teamă că voi fi mereu „a doua”, că nu voi avea niciodată locul meu în familia lui Mihai.

Într-o seară, după o ceartă cu Irina — care mi-a reproșat că „îl uit pe tata” — am izbucnit în plâns. M-am simțit vinovată față de Doru, față de copii, față de mine însămi. De ce e atât de greu să fii fericit după o pierdere? De ce trebuie să cer voie pentru dreptul meu la iubire?

Mihai a venit la mine fără să-l chem. M-a găsit plângând în bucătărie.

— Nu vreau să te pierd din cauza lor, mi-a spus el cu voce tremurată. Dar nici nu pot trăi fără copiii mei aproape…

L-am privit lung. Știam că niciunul dintre noi nu are răspunsuri simple.

— Poate că trebuie doar să le dăm timp… sau poate că trebuie să ne construim propria noastră familie, chiar dacă ceilalți nu vor să facă parte din ea.

Au trecut luni până când Maria mi-a scris un mesaj scurt: „Tata pare fericit cu tine. Poate ne vedem la cafea?” A fost un început timid al unei relații fragile.

Nu știu dacă vreodată voi fi acceptată cu adevărat în familia lui Mihai sau dacă Irina va înțelege vreodată cât de mult l-am iubit pe tatăl ei și cât de mult îmi doresc să fiu fericită din nou. Dar știu că am dreptul la o a doua șansă și că nu trebuie să-mi cer scuze pentru asta.

Oare câți dintre noi trăim cu frica de a fi judecați pentru fericirea noastră? Cât timp trebuie să treacă până când putem iubi din nou fără vinovăție?