Umbrele trecutului la masa de duminică

— Vlad, tu știai că vine și ea? am șoptit, cu vocea tremurândă, în timp ce ușa apartamentului se închidea încet în urma mea. Mâinile îmi transpirau pe farfuria cu prăjitură de morcovi, iar ghiveciul cu violete părea brusc ridicol de nepotrivit. În fața mea, la masa din sufrageria nou mobilată, stătea Irina — sora mea mai mare, femeia pe care nu o mai văzusem de zece ani.

Vlad a evitat privirea mea. — Mamă, am vrut să fie o surpriză… Nu credeam că o să reacționezi așa. Irina a zâmbit stânjenită, încercând să pară relaxată. — Bună, Ana. Mă bucur să te văd.

M-am așezat mecanic pe scaunul liber, simțind cum inima îmi bate în tâmple. În minte mi se derulau scenele acelei veri când totul s-a rupt între noi: tata murise brusc, iar Irina a vândut casa părintească fără să mă întrebe, lăsându-mă fără rădăcini și fără explicații. De atunci, fiecare Crăciun, fiecare aniversare fusese o rană deschisă.

— Vlad, de ce nu mi-ai spus? am întrebat printre dinți, încercând să-mi păstrez calmul. El s-a uitat la partenera lui, Andreea, care părea la fel de pierdută ca mine. — Am crezut că… poate e timpul să lăsăm trecutul în urmă. Suntem toți aici acum.

Irina a oftat și a privit pe geam. — Ana, știu că ai suferit. Și eu am suferit. Dar nu putem trăi mereu cu spatele la trecut. Vlad mi-a spus cât de mult îi lipsești. Și mie mi-ai lipsit.

Am simțit cum lacrimile îmi urcă în ochi, dar m-am forțat să le țin în frâu. Nu voiam să par slabă. — Nu e atât de simplu, Irina. Ai luat totul fără să-mi spui nimic. Ai decis pentru amândouă.

— Am greșit, știu. Dar eram disperată… Aveam datorii după divorț și nu voiam să te implic. Am crezut că fac bine… Dar nu am făcut.

Andreea a încercat să destindă atmosfera: — Poate ar trebui să mâncăm ceva? Am făcut supă cremă de dovleac și friptură la cuptor.

Am zâmbit forțat și am dat din cap. În timp ce sorbeam supa fierbinte, mă uitam la Vlad — băiatul meu crescut doar cu mine, după ce tatăl lui ne-a părăsit când avea opt ani. Întotdeauna am vrut să-i ofer stabilitate și dragoste, dar iată-mă acum, incapabilă să gestionez propriile mele răni.

— Vlad, tu ce crezi? am întrebat încet. El a lăsat lingura jos și m-a privit direct: — Cred că am nevoie de familie. De toată familia mea. Și cred că și voi aveți nevoie una de cealaltă.

Irina a început să plângă în tăcere. — Ana, nu vreau nimic de la tine. Vreau doar să pot veni la ziua lui Vlad fără să mă tem că vei pleca din cameră. Vreau să fim surori din nou.

Am simțit cum zidurile pe care le ridicasem atâția ani se clatină. M-am gândit la mama noastră, la cum ne certa când ne certam pentru jucării sau haine vechi. La cum ne ținea strâns când tata ridica vocea prea tare.

— Nu știu dacă pot ierta totul azi, Irina. Dar pot încerca… pentru Vlad.

Andreea a zâmbit ușurată și a adus friptura pe masă. Conversația s-a mutat spre lucruri banale: joburi, vecini gălăgioși, planuri pentru vacanță. Dar sub fiecare replică plutea tensiunea trecutului nerezolvat.

Când am tăiat prăjitura de morcovi și am pus-o pe farfurii, Irina m-a privit lung: — Ți-a ieșit ca pe vremuri… Ți-am dus dorul.

Am zâmbit trist: — Și eu ți-am dus dorul… dar nu știam cum să spun asta fără să doară.

La finalul mesei, Vlad ne-a îmbrățișat pe amândouă: — Poate nu va fi ușor, dar azi a fost un început.

Pe drumul spre casă m-am întrebat: Oare cât de mult ne definește trecutul? Putem vreodată să iertăm cu adevărat sau doar învățăm să trăim cu rănile noastre? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?