Ecoul pașilor pe hol: o bunică, un secret și prețul singurătății

— Bunico, să nu-i spui mamei că ți-am zis, da? Dar am auzit-o vorbind la telefon… zicea că poate e mai bine să mergi la un azil, că aici e greu cu tine singură…

Cuvintele Mariei au căzut peste mine ca o ploaie rece, de toamnă târzie. Am simțit cum mi se strânge inima, cum aerul din bucătărie devine greu, ca și cum pereții s-ar fi apropiat brusc. Am privit-o pe Maria, cu ochii ei mari și sinceri, și am încercat să zâmbesc, dar buzele mi s-au răzvrătit.

— Nu-i nimic, draga mea. Nu-i nimic…

Dar era. Era totul. Era sfârșitul a ceea ce credeam că e viața mea.

Mă numesc Elena și am 74 de ani. Am crescut două fete singură, după ce soțul meu, Doru, a murit într-un accident de muncă la combinatul din Galați. Am tras din greu, am făcut naveta cu trenul, am vândut flori în piață și am cusut la mașină până mi-au sângerat degetele. Totul pentru ca fetele mele să aibă o viață mai bună. Și acum, când în sfârșit am reușit să-mi cumpăr un apartament micuț în cartierul Țiglina, când credeam că pot să-mi văd liniștită de bătrânețe, aud că fiica mea vrea să mă trimită la azil.

Nu pot să nu mă întreb: unde am greșit? Ce n-am făcut bine?

Seara aceea a fost lungă. Maria s-a retras în camera ei, iar eu am rămas la masa din bucătărie, cu mâinile strânse în poală. Am auzit-o pe Ana venind târziu de la serviciu. Ușa s-a deschis încet, pașii ei s-au auzit pe hol — ecoul tocurilor ei pe gresie mi-a rămas în minte ca un avertisment.

— Mamă, nu dormi?

— Nu prea…

A ezitat o clipă. Știam că are ceva pe suflet.

— Mamă… știu că nu-ți place să vorbim despre asta, dar… e greu. Eu cu serviciul, Maria cu școala… Tu ai nevoie de cineva care să fie mereu aici. Să nu te simți singură.

— Nu sunt singură, Ana! Sunt aici! În casa mea! Cu voi!

Vocea mi-a tremurat mai mult decât aș fi vrut. Ana s-a aplecat spre mine și mi-a luat mâinile în ale ei.

— Mamă, nu vreau să te rănesc… Dar nu mai e ca înainte. Tu ai nevoie de ajutor. Și eu nu pot să fiu mereu aici. La azil sunt oameni care se pricep…

Am tras mâinile la piept.

— Oameni care se pricep? Să mă spele? Să mă hrănească? Eu nu sunt neputincioasă! Încă pot să gătesc, să fac curat! Eu am crescut două fete singură! Tu ai uitat?

Ana a oftat adânc.

— N-am uitat, mamă. Dar lumea s-a schimbat…

A doua zi dimineață am ieșit pe balcon și am privit blocurile cenușii din jur. Pe jos era încă umed de la ploaia de noapte. M-am gândit la toate sacrificiile mele — la anii în care n-am dormit nopți întregi de grija facturilor, la zilele când mergeam cu sacoșa plină de legume la piață ca să mai fac un ban. La serile când fetele mele plângeau după tatăl lor și eu le țineam strâns la piept, promițându-le că totul va fi bine.

Și acum? Acum sunt o povară?

În zilele următoare am început să observ lucruri pe care înainte le ignoram: privirea grăbită a Anei când pleca dimineața, ușa trântită prea tare, discuțiile șoptite la telefon cu sora ei, Irina — care nici măcar nu mă mai vizitează de luni bune. Maria era singura care îmi aducea un strop de lumină: venea seara la mine în cameră și îmi citea dintr-o carte sau îmi arăta poze cu prietenii ei de la liceu.

Într-o seară, când Ana era plecată la serviciu de noapte, Maria s-a strecurat lângă mine în pat.

— Bunico… tu ai fost vreodată speriată de viitor?

Am zâmbit trist.

— Mereu am fost. Dar n-am avut timp să mă gândesc prea mult la asta.

— Eu cred că mama greșește… Tu nu ești bătrână în sufletul tău.

Am simțit cum mi se umezește colțul ochilor.

— Mulțumesc, draga mea…

Într-o duminică dimineață, Ana a venit hotărâtă în sufragerie.

— Mamă, trebuie să vorbim serios. Am găsit un loc bun la un centru privat. E curat, are grădină… Poate mergem să-l vezi.

Am simțit cum mi se taie picioarele.

— Nu vreau să merg nicăieri! Asta e casa mea! Nu mă scoți de aici!

Ana a ridicat tonul pentru prima dată:

— Mamă! Nu mai pot! Nu mai pot cu vinovăția asta zilnică! Nu mai pot cu frica să nu pățești ceva cât sunt la serviciu! Eu nu mai sunt copilul tău mic! Și tu nu mai ești femeia puternică de altădată!

M-am ridicat încet și am privit-o drept în ochi.

— Poate că nu mai sunt tânără. Dar încă știu ce înseamnă demnitatea. Și nu vreau să mor printre străini!

A izbucnit în plâns și a ieșit trântind ușa.

În zilele care au urmat, tăcerea dintre noi a devenit apăsătoare. Maria încerca să ne apropie, dar fiecare gest era stângaci. Irina a sunat într-o seară:

— Mamă… poate Ana are dreptate. E greu pentru toți…

Am simțit că mă prăbușesc.

Într-o noapte m-am trezit brusc — visam că eram din nou tânără și alergam prin curtea casei părintești din Tecuci. Mirosea a iarbă proaspăt cosită și a pâine caldă. M-am ridicat din pat și m-am dus la fereastră. Afară ningea liniștit peste orașul adormit.

Mi-am dat seama atunci cât de mult doare singurătatea — nu cea fizică, ci cea care vine când cei dragi devin străini.

A doua zi dimineață am găsit pe masă o scrisoare de la Maria:

„Bunico, orice ar fi, eu te iubesc și nu vreau să pleci nicăieri.”

Am plâns mult timp ținând scrisoarea la piept.

Nu știu ce va fi mâine. Poate voi ajunge totuși acolo unde nu vreau. Poate familia mea va rămâne doar o amintire frumoasă dintr-o altă viață.

Dar mă întreb: oare chiar atât de ușor ne putem abandona părinții? Oare dragostea se măsoară în grija zilnică sau în deciziile grele pe care le luăm pentru ei?