Fratele meu Vlad și eu: Povestea unei mâini mici care schimbă lumea

— Nu-i corect! De ce să-i dăm lui Rareș banii mei? strigă Vlad, cu ochii mari și umezi, în timp ce mama încerca să-i explice că a face bine nu înseamnă să aștepți ceva în schimb. Era ziua lui Vlad, șase ani împliniți, iar masa din bucătărie era plină de baloane colorate și farfurii cu prăjituri. Dar Vlad nu se uita la tort sau la cadouri. Se uita la plicul cu bani pe care îl primise de la bunica și la mama, care îi povestea despre Rareș, colegul lui de grădiniță, cel care venea mereu cu hainele rupte și pantofii prea mici.

— Vlad, nu trebuie să faci nimic dacă nu vrei. Dar Rareș are nevoie de ajutor. Și tu ai spus că vrei să fii supererou când vei fi mare, nu? i-a spus mama cu blândețe.

Am simțit cum mi se strânge inima. Eu eram sora mai mare, Ana, și știam cât de mult își dorise Vlad să-și cumpere un set de Lego cu banii aceia. Dar l-am văzut cum își mușcă buza și cum se uită la tata, care stătea tăcut la capătul mesei.

— Nu-i treaba noastră. Fiecare familie să-și poarte de grijă, a mormăit tata, fără să ridice privirea din telefon.

Mama a oftat. Eu am simțit că ceva se rupe între noi. Vlad s-a ridicat încet de pe scaun și a pus plicul pe masă.

— Dacă eu pot să fiu supererou pentru Rareș, atunci vreau să-i dau banii mei.

A fost liniște. Mama l-a luat în brațe și l-a sărutat pe frunte. Tata s-a ridicat brusc și a ieșit pe terasă, trântind ușa după el.

A doua zi, vestea s-a răspândit ca focul prin satul nostru mic din Bărăgan. Un copil de șase ani își dăduse banii de ziua lui pentru un alt copil. La școală, doamna învățătoare ne-a chemat pe amândoi în fața clasei.

— Vlad ne-a arătat astăzi ce înseamnă să ai inimă mare. Cine mai vrea să-l ajute pe Rareș?

Câțiva copii au venit cu jucării sau haine. Dar acasă, lucrurile s-au complicat. Tata era tot mai tăcut. Într-o seară l-am auzit vorbind cu mama:

— Nu vreau ca băiatul meu să fie luat de prost. Oamenii o să râdă de el. O să creadă că suntem fraieri.

Mama plângea încet. Eu m-am strecurat lângă Vlad în pat și l-am întrebat dacă îi pare rău.

— Nu-mi pare rău deloc. Dar mi-e frică că tata nu mă mai iubește.

Mi s-a rupt sufletul. L-am strâns tare în brațe.

— Tata te iubește, doar că uneori oamenii mari uită ce e important.

În zilele următoare, am văzut cum satul se împarte: unii îl lăudau pe Vlad, alții râdeau pe la colțuri că „uite ce fraier e băiatul lui Costel”. Tata a început să bea mai mult și venea acasă nervos. Într-o seară a izbucnit:

— De ce trebuie noi să fim altfel? De ce nu putem fi ca toți ceilalți?

Mama i-a răspuns cu voce tremurată:

— Pentru că dacă toți ar întoarce capul, nimic nu s-ar schimba niciodată.

Eu am început să mă cert cu prietenele mele. Una dintre ele mi-a spus:

— Ana, tu chiar crezi că o să schimbați lumea cu niște bani? Rareș tot sărac o să rămână.

Am plecat acasă plângând. L-am găsit pe Vlad desenând un supererou cu o inimă mare pe piept.

— Ana, crezi că oamenii pot fi buni dacă vor?

Nu știam ce să-i răspund. În satul nostru mic, prejudecățile erau mai puternice decât orice superputere.

Apoi s-a întâmplat ceva neașteptat: Rareș a venit la școală cu haine noi și un zâmbet larg. Mama lui a venit la noi acasă cu o plăcintă caldă și ochii plini de lacrimi.

— Nu știu cum să vă mulțumesc… Vlad e un copil minunat.

Tata s-a uitat lung la Vlad și apoi la mine. A doua zi dimineață l-am văzut cum îi dădea lui Vlad o îmbrățișare stângace înainte să plece la serviciu.

Au trecut luni de atunci. Satul încă vorbește despre gestul lui Vlad. Unii spun că e naivitate, alții spun că e curaj. Eu cred că e începutul unei schimbări mici dar importante.

Mă întreb adesea: dacă un copil de șase ani poate schimba lumea unui alt copil, noi ceilalți ce scuză mai avem? Poate chiar asta e întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem toți.