Rușinea din ochii fiicei mele: Povestea unei mame pensionare

— Mamă, nu poți să vii îmbrăcată așa la ziua lui Vlad! Mi-e jenă… toată lumea o să fie acolo, inclusiv părinții lui.

Cuvintele Anei mi-au tăiat respirația. Stătea în fața mea, cu ochii umezi de furie și rușine, iar eu, cu palmele transpirate pe marginea fotoliului vechi, încercam să-mi găsesc vocea. Rochia mea de lână, cusută de mâna mea acum zece ani, părea brusc o povară. Am simțit cum obrajii mi se înroșesc și privirea mi se pierde pe covorul tocit.

— Ana, știi că nu-mi permit altceva… pensia abia îmi ajunge de la o lună la alta. Dar pot să nu vin, dacă te face să te simți mai bine.

A oftat adânc și s-a așezat lângă mine. Pentru o clipă am sperat că va înțelege, că va vedea dincolo de hainele mele vechi și de mâinile crăpate de muncă. Dar tăcerea ei era grea, plină de reproșuri nespuse.

— Nu vreau să nu vii… dar nici nu vreau să râdă lumea de mine. Vlad… familia lui… sunt altfel. Ei nu știu ce înseamnă să numeri fiecare leu.

Am simțit un nod în gât. Îmi venea să plâng, dar m-am abținut. Nu voiam să-i arăt cât mă doare. Am crescut-o singură, după ce tatăl ei ne-a părăsit pentru altă femeie. Am muncit douăzeci și cinci de ani ca profesoară la școala din satul nostru din Prahova, am renunțat la vacanțe, la haine noi, la orice vis personal pentru ca ea să poată merge la facultate la București.

Acum, Ana era măritată cu Vlad, un băiat bun, dar crescut într-o familie de afaceriști din Ploiești. Părinții lui aveau o vilă cu piscină, mergeau în vacanțe exotice și îi făceau cadouri scumpe Anei. Eu îi trimiteam borcane cu zacuscă și câte un pulover tricotat iarna.

În seara petrecerii am rămas acasă. Am stat pe marginea patului și m-am uitat la telefonul care nu suna. M-am simțit mică, inutilă, ca o povară pentru propria mea fiică. M-am întrebat unde am greșit. Oare dragostea mea nu a fost suficientă?

A doua zi Ana a venit la mine. Avea ochii umflați de plâns.

— Mamă… îmi pare rău pentru ieri. Nu trebuia să-ți spun așa ceva. Dar… nu știu cum să fac față presiunii lor. Mă simt prinsă între două lumi.

Am luat-o în brațe și am simțit cum tremură. Am vrut să-i spun că nu contează banii, dar știam că pentru ea contează. Pentru toți contează, într-un fel sau altul.

— Ana, eu nu pot fi altcineva decât sunt. Și nici tu nu trebuie să fii altcineva pentru ei. Dacă nu te pot accepta așa cum ești… poate că problema nu e la noi.

A ridicat privirea spre mine și pentru prima dată am văzut în ochii ei nu doar rușine, ci și teamă. Teama că ar putea pierde totul dacă nu se conformează.

— Vlad zice că părinții lui vor să ne ajute să ne cumpărăm un apartament mai mare. Dar eu simt că orice primesc de la ei mă face mai mică în ochii lor… și în ai mei.

Mi-a venit să râd amar. Cât de ironic: eu mă simțeam mică pentru că nu pot da nimic material, iar ea se simțea mică pentru că primește prea mult.

— Ana, banii pot cumpăra multe lucruri, dar nu pot cumpăra liniștea sufletului. Eu am trăit toată viața cu puțin și tot am găsit bucurie în lucruri simple: în mirosul pâinii calde, în râsul tău când erai mică, în serile când citeam împreună la lumina lămpii.

A zâmbit trist.

— Mi-e dor de vremurile alea…

— Și mie mi-e dor de tine, Ana. De fata care venea acasă cu genunchii juliți și cu ochii plini de curiozitate.

A stat pe gânduri o vreme.

— Mamă… crezi că o să ajung vreodată să fiu împăcată cu cine sunt?

— Numai tu poți răspunde la întrebarea asta. Dar eu te iubesc oricum ai fi.

Au trecut câteva luni de atunci. Relația noastră s-a schimbat — nu s-a vindecat complet, dar am început să vorbim mai deschis despre ce simțim. Ana încă se luptă cu rușinea și presiunea de a fi pe placul tuturor. Eu încă mă simt uneori insuficientă.

Dar într-o zi, când am mers împreună la piață și m-a luat de mână fără să-i pese cine ne vede, am simțit că poate există speranță.

Mă întreb adesea: oare cât valorează dragostea unei mame într-o lume care măsoară totul în bani? Și voi? Ce ați face dacă ați fi în locul meu sau al Anei?