Ziduri Invizibile: Povestea Sufletului Meu Prizonier într-un Bloc din București

— Nu mai trânti ușa, Ilinca! Ți-am spus de o mie de ori!
Vocea răstită a mamei răsună în holul îngust, iar ecoul se lovește de pereții scorojiți ai apartamentului nostru de la etajul patru. Îmi strâng ghiozdanul la piept și încerc să nu răspund. Știu că nu e vina mea că totul scârțâie și se zguduie în blocul ăsta vechi, dar mama e mereu nervoasă de când tata a plecat.

Mă strecor pe lângă ea, evitând privirea ei obosită. Înainte să apuc să închid ușa după mine, aud din nou:
— Să nu te prind că stai iar pe scară cu telefonul! Știi ce-a zis doamna Viorica!

Oftez. Doamna Viorica, vecina de la trei, e coșmarul meu. De când ne-am mutat aici, nu ratează nicio ocazie să mă pârască mamei: ba că am lăsat urme de noroi pe scări, ba că am vorbit prea tare la telefon, ba că am uitat să sting lumina pe hol. Odată chiar a venit la noi la ușă cu un mop în mână și mi-a spus pe un ton tăios:
— Aici nu e ca la voi la țară, domnișoară! În blocul ăsta se respectă regulile!

Nu i-am răspuns nimic atunci. Mi-era rușine și ciudă în același timp. Nu venisem de la țară, ci dintr-un cartier liniștit, dar pentru ea eram mereu „noua”, „străina”. Și nu doar pentru ea. La magazinul din colț, vânzătoarea mă măsoară din cap până-n picioare când cer pâine. Pe bancă, în fața blocului, bătrânii șușotesc când trec pe lângă ei. Parcă toți așteaptă să greșesc ceva.

La școală nu e mai bine. Colegii au aflat repede că părinții mei au divorțat și că m-am mutat „la bloc”. Unii râd pe seama hainelor mele – nu-mi permit să-mi cumpăr ce e la modă – alții mă ignoră pur și simplu. Profesoara de română m-a întrebat într-o zi, de față cu toată clasa:
— Ilinca, te-ai obișnuit cu noua ta viață?

Am simțit cum mi se urcă sângele în obraji. Ce să-i spun? Că mi-e dor de tata? Că mama plânge noaptea și crede că n-o aud? Că mă simt invizibilă printre toți oamenii ăștia care par să aibă vieți normale?

Într-o seară, când mă întorceam de la școală, am găsit-o pe doamna Viorica așteptându-mă pe palier. Avea brațele încrucișate și privirea tăioasă:
— Ai lăsat iar gunoiul lângă ușă! Nu vrei să trăim ca niște oameni civilizați?
— Îmi pare rău, am uitat…
— Mereu ai scuze! Să nu se mai repete!

Am intrat în casă cu ochii în lacrimi. Mama era la bucătărie, mesteca absent într-o oală.
— Ce-ai pățit?
— Nimic…
— Nu-mi spune mie „nimic”. Iar te-ai certat cu Viorica?
— Nu m-am certat… doar că…

N-am mai continuat. Oricum nu mă asculta niciodată până la capăt. De când tata a plecat cu alta, mama s-a schimbat. E mereu obosită, mereu supărată pe mine sau pe lume. Nu mai râdem împreună ca înainte. Nu mai gătim prăjituri duminica. Totul e gri.

Într-o zi, am încercat să vorbesc cu tata la telefon.
— Tată… mi-e dor de tine.
A tăcut câteva secunde.
— Știu, Ilinca… Dar e mai bine așa. O să te obișnuiești.
— Dar nu mă simt acasă aici…
— O să fie bine. Trebuie doar să fii puternică.

Am închis și am plâns în pernă până am adormit.

Timpul trece greu când nu ai cu cine vorbi. M-am obișnuit să-mi petrec serile privind pe geam luminile orașului sau ascultând cum plouă pe acoperișul blocului. Uneori îmi imaginez că sunt altundeva – într-un loc unde oamenii nu judecă după aparențe și unde pot fi eu însămi fără frică.

Într-o sâmbătă dimineață, mama a venit brusc în camera mea:
— Ilinca, mergem la piață! Hai, îmbracă-te!
Am coborât împreună scările. La parter ne-am întâlnit cu doamna Viorica.
— Bună dimineața! — a spus mama politicos.
Viorica a oftat teatral:
— S-ar putea să vă uitați la robinetul din baie? Picură de două zile!
Mama a dat din cap obosită:
— O să chemăm un instalator…
Eu am privit în jos. Mi-era rușine pentru tot: pentru robinetul care picură, pentru mama care nu mai are chef de nimic, pentru mine care nu pot face nimic să schimb situația.

La piață era aglomerație și gălăgie. Mama negocia prețul la cartofi cu o vânzătoare bătrână. Eu mă uitam la oamenii care treceau pe lângă noi: familii zâmbitoare, copii care alergau printre tarabe. M-am întrebat dacă și ei se simt uneori singuri sau dacă doar eu sunt defectă.

Când ne-am întors acasă, am găsit un bilet lipit pe ușă: „VĂ ROG SĂ NU MAI FACEȚI ZGOMOT DUPĂ ORA 22!”
Mama a oftat:
— Parcă suntem sub lupă aici…
Am dat din umeri.
— Poate ar trebui să ne mutăm altundeva…
Mama m-a privit trist:
— N-avem unde, Ilinca…

Seara, am ieșit pe balcon și am privit blocurile gri din jur. Fiecare fereastră era o poveste nespusă. M-am întrebat câți oameni se simt prizonieri în propriile case, câți poartă măști doar ca să fie acceptați.

Într-o zi, la școală, profesoara de română ne-a dat o temă: „Scrieți despre locul unde vă simțiți acasă.” Am stat mult cu stiloul în mână fără să scriu nimic. Acasă nu era aici, dar nici acolo unde locuiam înainte nu mai era acasă fără tata.

Am scris până la urmă: „Acasă e locul unde nu trebuie să-mi ascund lacrimile și unde cineva mă ascultă fără să mă judece.”

A doua zi, profesoara m-a chemat după oră:
— Ilinca, vrei să vorbim puțin?
Am dat din cap timid.
— Știu că-ți este greu… Dacă ai nevoie de ajutor sau doar să vorbești cu cineva, sunt aici.
Pentru prima dată după mult timp am simțit că cineva chiar vede dincolo de zidurile invizibile care mă sufocau.

Dar zidurile astea nu dispar peste noapte. Doamna Viorica tot pândește după vizor. Mama tot oftează și tace. Eu tot caut un colț de liniște unde să pot respira fără teamă.

Oare există undeva un loc unde pot fi eu însămi? Sau suntem toți condamnați să trăim după regulile altora?