Cuvântul care ne-a salvat: O noapte pe muchie de cuțit între mine și fiica mea

— Mama, dacă vreodată simt că nu ești tu, ce să fac? mă întrebase Ilinca într-o seară, cu ochii mari, rotunzi, plini de teamă copilărească. Avea doar opt ani atunci, iar eu am râs, încercând să-i alung grijile. Dar am inventat împreună un cuvânt secret: „lumină”. Dacă vreodată ar fi simțit că e în pericol sau că cineva încearcă să o păcălească spunând că e trimis de mine, trebuia să ceară acel cuvânt. Am uitat de el ani la rând, până aseară.

Era trecut de ora 22:00 când telefonul a sunat. Eram în bucătărie, spălând vasele, iar soțul meu, Radu, se uita la știri în sufragerie. Am răspuns fără să mă uit la număr. O voce tremurată, aproape șoptită: „Mama… vino după mine… te rog…” Am simțit cum mi se strânge stomacul. Ilinca ieșise la film cu prietenele ei și trebuia să fie acasă deja. „Unde ești?” am întrebat, încercând să-mi păstrez calmul.

— Sunt la mall… dar nu pot să ies… e cineva aici care mă urmărește… te rog, vino repede!

Radu a venit lângă mine, văzându-mi fața albă ca varul. Am pus telefonul pe speaker. „Ilinca, spune-mi cuvântul nostru!” am zis, cu vocea tăiată de panică. O secundă de tăcere. Apoi: „Lumină.” Am simțit cum îmi dau lacrimile. Era ea.

Am sărit în mașină fără să mai spun nimic. Radu a rămas acasă cu băiatul nostru mai mic, Tudor. Pe drum, mintea îmi era un carusel de gânduri negre: dacă nu ajung la timp? Dacă i se întâmplă ceva? Am sunat-o din nou. „Sunt aproape. Unde exact ești?”

— La etajul doi, lângă lifturi… dar nu pot să mă mișc… omul ăsta tot se uită la mine…

Am apăsat accelerația până la podea. În mintea mea răsunau vorbele mamei mele: „Nu poți controla lumea, dar poți controla cum reacționezi.”

Mall-ul era aproape gol la ora aceea. Am alergat spre lifturi și am văzut-o pe Ilinca lipită de perete, cu ochii mari și umezi. Un bărbat stătea la câțiva metri distanță, prefăcându-se că butonează telefonul. M-am dus direct la ea și am strigat cât am putut: „Ilinca! Hai acasă!” Bărbatul s-a uitat scurt la mine și a plecat grăbit spre scări.

Am luat-o în brațe și am simțit cum tremură toată. În mașină, n-a scos o vorbă până acasă. Doar când am stins motorul a izbucnit în plâns: „Mamă, mi-a fost atât de frică! Nu știam dacă să fug sau să stau pe loc…”

Am stat cu ea în brațe minute bune. Radu ne aștepta în ușă, palid și el. Tudor dormea deja. În noaptea aceea n-am dormit niciunul. Am stat toți trei pe canapea, vorbind despre ce s-a întâmplat și despre cât de important a fost acel cuvânt secret.

A doua zi dimineață, Ilinca a refuzat să meargă la școală. „Nu pot… mi-e frică să ies din casă…” Radu a încercat să o convingă:

— Ilinca, nu poți lăsa frica să te controleze! Trebuie să mergi mai departe.

— Dar dacă omul ăla mă caută? Dacă mă urmărește?

Am simțit cum se rupe ceva în mine. Îmi doream să-i pot promite că nimic rău nu i se va întâmpla vreodată, dar știam că ar fi o minciună.

În zilele următoare am mers împreună la poliție. Am dat declarații, am arătat imaginile de pe camerele de supraveghere. Polițistul ne-a spus:

— Din păcate, astfel de cazuri sunt tot mai dese… E bine că ați avut prezența de spirit să folosiți un cod secret.

Ilinca s-a închis tot mai mult în ea însăși. Nu mai voia să iasă cu prietenele, nu mai răspundea la mesaje. Radu era tot mai iritat:

— Nu putem trăi așa! Trebuie să mergem înainte! Nu putem lăsa un nebun să ne distrugă viața!

Eu încercam să fiu puntea dintre ei doi. Îmi era greu să-i văd atât de diferiți: Radu voia să uite totul și să revină la normalitate, Ilinca nu putea trece peste frică.

Într-o seară, după ce Radu a plecat nervos din casă, m-am așezat lângă Ilinca pe pat.

— Știi… când eram mică, bunicul tău a dispărut pentru câteva zile. Nimeni nu știa unde e. Mama mea plângea în fiecare noapte și eu mă ascundeam sub pat de frică. Dar într-o zi s-a întors acasă și mi-a spus: „Frica nu dispare niciodată complet. Dar poți învăța să trăiești cu ea.”

Ilinca m-a privit lung.

— Crezi că o să pot merge iar singură pe stradă?

— Da, dar nu azi. Și nici mâine poate. Dar într-o zi vei putea.

Au trecut luni până când Ilinca a acceptat să iasă din nou singură din casă. Între timp am făcut terapie împreună, am vorbit mult despre frici și despre curaj. Radu s-a schimbat și el: a început să fie mai atent la emoțiile noastre, mai puțin grăbit să treacă peste tot.

Astăzi Ilinca are 16 ani și încă folosim cuvântul nostru secret când simte că ceva nu e în regulă. Nu știu dacă vreodată va uita acea noapte sau dacă eu voi mai putea dormi liniștită când iese din casă.

Dar știu sigur că acel cuvânt ne-a salvat atunci — și poate ne va salva din nou.

Mă întreb uneori: câți dintre noi avem curajul să vorbim deschis despre fricile copiilor noștri? Și câți dintre noi suntem pregătiți pentru momentul când acel cuvânt va face diferența între siguranță și tragedie?