„Încearcă supa mea, nu a soției tale,” îi spune soacra soțului meu
Ion știa întotdeauna că căsătoria cu Elena va veni cu provocările sale, mai ales că mama ei, Adela, nu și-a ascuns disprețul față de el încă de la început. Adela, o văduvă cu o limbă ascuțită și un simț al superiorității și mai ascuțit, s-a mutat cu ei la scurt timp după nuntă, invocând singurătatea și problemele de sănătate ca motive. Totuși, Ion bănuia că motivele ei erau mai mult despre control decât despre companie.
Casa mică și confortabilă, care odată i se părea lui Ion un refugiu, acum părea mai degrabă un câmp de luptă. Criticile Adelei erau neîncetate, în special când venea vorba de gătitul Elenei. Elena, o învățătoare de grădiniță cu abilități culinare limitate, își făcea tot posibilul să-și mulțumească soțul și să-și împace mama, dar eforturile ei adesea nu erau suficiente în ochii Adelei.
Într-o seară rece de noiembrie, tensiunea a atins punctul de fierbere din cauza unui lucru atât de simplu precum supa. Elena petrecuse ore în bucătărie, încercând să facă celebra supă de pui cu tăiței a bunicii sale. Aroma umpluse casa, iar Ion aprecia efortul, așteptându-se la o masă caldă și confortabilă.
Când s-au așezat la cină, Adela a luat o înghițitură din supă, și-a împins bolul și a râs. „Asta numești tu supă? E fadă și apoasă. Ion, ar trebui să încerci supa mea în schimb. Am făcut-o chiar ieri, și este mult superioară acestui… dezastru.”
Fața Elenei s-a lăsat, și Ion putea vedea durerea în ochii ei. Voia să-și apere soția, să-i spună Adelei că comentariile ei erau inutile și rănitoare, dar a rămas tăcut, nevrând să escaladeze situația.
Adela, simțindu-și avantajul, s-a ridicat și a adus supa ei din frigider, plasând un nou bol în fața lui Ion cu un zâmbet triumfător. „Ia gustă cum ar trebui să fie cu adevărat o supă.”
Ion s-a uitat de la bolul aburind cu supa soacrei sale înapoi la Elena, care își mânca în tăcere, evitând contactul vizual. Știa că ar trebui să refuze, să-și apere soția, dar anii de suportat dominația Adelei l-au epuizat. A luat o lingură din supa Adelei, și cu acest gest simplu, spiritul Elenei părea să se prăbușească.
Seara a trecut în tăcere. Elena a spălat vasele, mișcările ei lente și învinse. Ion voia să spună ceva, orice, pentru a repara daunele, dar cuvintele îl ocoleau.
Săptămânile au trecut, și distanța dintre Ion și Elena a crescut. Conversațiile au devenit tranzacționale, limitate la necesități. Elena a încetat să mai încerce în bucătărie, iar mesele erau adesea comandate sau alimente simple, preambalate. Prezența Adelei în casă a devenit și mai pronunțată, criticile ei trecând de la gătitul Elenei la treburile casnice, la slujba ei, chiar și la alegerea hainelor.
Într-o dimineață, Ion s-a trezit să găsească un bilet pe blatul din bucătărie. Elena plecase. Nu putea să trăiască într-o casă unde se simțea constant subminată și neîndrăgită. Avea nevoie să găsească fericirea, chiar dacă asta însemna să fie singură.
Ion stătea la masa goală, cuvintele Adelei răsunându-i în minte. A realizat prea târziu că tăcerea lui îi costase căsnicia. Supa, odată un subiect trivial, simbolizase ceva mult mai profund – o alegere pe care o făcuse, și acum, ireversibil, o alegere de care regreta.