Când acasă nu mai e acasă: Fuga mea din noaptea furtunoasă și trădarea celor dragi

— Nu mai pot, nu mai pot! — am șoptit printre dinți, în timp ce încercam să-mi țin lacrimile în frâu, să nu-l trezesc pe Vlad, băiatul meu cel mic, care dormea pe canapea. În bucătărie, vocea lui Radu răsuna ca un tunet: „Unde-ai pus banii? Iar ai cheltuit fără să mă întrebi!” Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când se întâmpla asta, dar în seara aceea, ceva s-a rupt în mine. Am privit spre geam; afară ploua cu găleata, tunetele zguduiau blocul nostru vechi din cartierul Militari. M-am uitat la ceas: 1:43. Am știut că trebuie să plec.

Am intrat tiptil în camera copiilor. Ana dormea cu ursulețul la piept, iar Vlad avea obrajii umezi de la lacrimile adormite. M-am aplecat peste ei și le-am șoptit: „Mami e aici. Haideți, trebuie să mergem.” Ana s-a trezit speriată: „Unde mergem, mami?” „La bunici”, am mințit eu, deși nici eu nu eram sigură că ne vor primi.

Am ieșit pe furiș din casă, cu două genți și copiii de mână. Ploua atât de tare încât hainele ni s-au lipit de piele până am ajuns la stația de tramvai. Niciun taxi nu oprea la ora aia. Am stat sub un copac, tremurând, încercând să-mi ascund disperarea. Ana plângea încet: „Mi-e frig…”

Când am ajuns la blocul părinților mei din Drumul Taberei, am urcat scările cu inima cât un purice. Am bătut la ușă de trei ori. Am auzit pași și vocea mamei: „Cine e la ora asta?” „Eu sunt, mama… deschide, te rog!”

Ușa s-a deschis doar cât să-i văd ochii obosiți și reci. Tata a apărut în spatele ei, cu halatul pe el. „Ce s-a întâmplat?” a întrebat el sec. Am început să plâng: „Nu mai pot… Radu… ne-a amenințat… am fugit cu copiii…”

Mama a oftat adânc și a privit spre tata. El a dat din cap: „Nu putem să ne băgăm. E bărbatul tău, trebuie să vă descurcați între voi.” Am simțit cum mi se prăbușește lumea. „Vă rog… măcar copiii…”

Mama a ridicat vocea: „Nu vrem scandal aici! Ce-or zice vecinii? Du-te acasă și rezolvă-ți problemele!”

Am rămas în fața ușii, cu copiii plângând lângă mine. Am simțit că mă sufoc. Am coborât scările încet, fiecare pas era o lovitură în piept. În fața blocului, ploaia nu se oprise. M-am așezat pe o bancă udă și i-am strâns pe copii la piept.

— Mami, unde dormim? — a întrebat Ana printre sughițuri.

— O să găsim noi un loc… — am spus, dar vocea mi se frângea.

Am sunat-o pe prietena mea cea mai bună, Simona. Era trecut de trei dimineața, dar a răspuns imediat când a auzit vocea mea spartă de plâns. „Vino la mine! Nu contează ora!”

Am luat un taxi până la ea. Când am intrat în apartamentul ei micuț din Rahova, Simona ne-a îmbrățișat pe toți trei. Copiii au adormit pe canapeaua ei veche, iar eu am stat în bucătărie cu Simona, tremurând și povestindu-i totul.

— Cum pot părinții tăi să fie atât de reci? — m-a întrebat ea indignată.

— Nu știu… Poate le e frică… Poate nu vor să-și complice viața… — am spus eu, dar în sufletul meu simțeam doar gol.

A doua zi dimineață am sunat la poliție și am cerut ordin de protecție. A urmat o perioadă grea: declarații, anchete sociale, vizite la psiholog pentru copii. Radu a încercat să mă convingă să mă întorc: „Nu poți să-mi iei copiii! O să vezi tu!” Dar nu m-am mai întors niciodată.

Părinții mei nu m-au căutat luni întregi. Când într-un final mama m-a sunat, vocea ei era stinsă: „Poate că ai avut dreptate… dar ne-a fost frică.” Nu am știut ce să-i răspund.

Au trecut doi ani de atunci. Locuiesc într-o garsonieră mică împreună cu Ana și Vlad. Viața nu e ușoară — salariul meu de casieră abia ne ajunge pentru chirie și mâncare. Dar copiii mei râd din nou. Ana desenează inimi pe pereți și Vlad mă întreabă în fiecare seară dacă mâine va fi soare.

Uneori mă gândesc la acea noapte și la ușa încuiată a părinților mei. Mă doare încă, dar știu că am făcut ce trebuia pentru copiii mei.

Mă întreb adesea: oare câte femei trec prin asta și nu au pe nimeni? De ce e atât de greu să găsești sprijin chiar acolo unde ar trebui să fie acasă? Dacă ai fi fost în locul meu, ce ai fi făcut?