Casa din Strada Liniștii: Povara unei Moșteniri

— Nu pot să cred că ai ajuns să-i ceri bani surorii tale! Tu, Cătălin, care ai tot ce-ți trebuie!
Vocea mătușii Ileana răsuna în sufrageria mică, printre farfuriile cu colivă și lumânările care încă mai ardeau pe masă. Mirosea a tămâie și a ceai de tei. Eu stăteam pe marginea canapelei, cu palmele strânse în poală, încercând să nu mă uit la Mirela, cumnata mea, care plângea în tăcere.

Soacra mea murise cu două zile în urmă. Fusese o femeie simplă, dar cu suflet mare, care ținuse familia unită cu o mână de fier. În ziua înmormântării, notarul ne-a citit testamentul: casa din Strada Liniștii rămânea copiilor ei, Cătălin și Mirela, „în părți egale”. Nimeni nu se așteptase la altceva. Dar adevărata dramă abia atunci începea.

Cătălin, soțul meu, avea o firmă de construcții care mergea bine. Nu eram bogați, dar nici nu duceam lipsă de nimic. Mirela însă lucra la o croitorie pe salariul minim și creștea singură doi copii după ce soțul ei plecase în Spania și nu mai trimisese niciun ban de luni bune. Casa era veche, dar avea trei camere luminoase și o curte cu viță-de-vie. Pentru Mirela era tot ce-și putea dori: un acoperiș sigur pentru copii.

— E dreptul meu! a spus Cătălin, cu vocea tăioasă. Mama a vrut să împartă casa la doi. Dacă vrea să stea aici, să-mi dea jumătate din valoare.

Mirela s-a ridicat brusc de pe scaun.
— Dar eu n-am de unde! Tu ai casă mare, ai mașină! Eu n-am decât copiii și speranța că o să fie mai bine…

M-am uitat la Cătălin. Îl vedeam pentru prima dată atât de rece. Parcă nu-l mai recunoșteam. Mătușa Ileana s-a apropiat de el și l-a prins de braț:
— Cătăline, tu ai uitat cum te-a crescut mama? Cum te-a ajutat Mirela când ai rămas fără serviciu? Acum vrei să-i iei și casa?

Cătălin s-a smuls din mâna ei.
— Nu-i iau nimic! Vreau doar ce mi se cuvine.

În zilele următoare, tensiunea a crescut. Mirela venea zilnic la noi să discute. Copiii ei stăteau pe hol, cu ochii mari și triști. Eu încercam să fiu mediator, dar simțeam cum mă apasă vinovăția. Într-o seară, după ce copiii noștri au adormit, l-am întrebat pe Cătălin:
— Chiar ai nevoie de banii ăștia? Nu vezi cât suferă Mirela?

A oftat adânc.
— Nu e vorba doar de bani. E vorba că mereu eu am fost cel responsabil. Mereu eu am tras pentru toți. Acum vreau să simt că nu m-am sacrificat degeaba.

Am rămas tăcută. Înțelegeam frustrarea lui, dar nu puteam să nu mă gândesc la Mirela și la copiii ei. Într-o zi am găsit-o pe Mirela în curtea casei vechi, udând florile mamei lor.
— Nu pot să cred că fratele meu vrea să mă dea afară…

Am îmbrățișat-o strâns.
— O să găsim o soluție…

Dar zilele treceau și nicio soluție nu apărea. Mătușa Ileana a convocat o „ședință de familie”. Ne-am adunat toți în sufrageria casei bătrânești. Era frig și mirosea a mucegai.
— Vreau să vă spun ceva! a început ea. Casa asta nu e doar niște cărămizi! E amintirea mamei voastre! Dacă vă certați pentru ea, pierdeți tot ce-ați avut mai frumos!

Cătălin s-a uitat în pământ. Mirela plângea iar.
— Eu nu vreau decât un loc pentru copiii mei…

Atunci am intervenit:
— Putem să facem un compromis. Mirela să rămână aici cu copiii și să-ți dea lunar cât poate ea. Nu e mult, dar e ceva simbolic…

Cătălin a acceptat cu greu. Am semnat un act la notar: Mirela rămânea în casă și îi dădea lui Cătălin o sumă mică lunar. Dar relația dintre ei nu a mai fost niciodată la fel.

Au trecut luni de zile. De fiecare dată când mergeam la casa din Strada Liniștii simțeam un nod în gât. Copiii Mirelei mă întrebau mereu dacă „unchiul Cătălin” mai e supărat pe mama lor. Eu le zâmbeam trist.

Într-o seară, stând singură pe banca din curte, m-am întrebat: oare chiar merită banii să distrugi o familie? Oare nu suntem toți prizonierii unor moșteniri care ne apasă sufletul? Poate că uneori ar trebui să lăsăm trecutul să fie doar trecut…

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi ales dreptatea sau compasiunea? Unde tragem linia între ceea ce ni se cuvine și ceea ce e corect față de cei dragi?