„Dă-mi apartamentul, mamă” – Povestea unei mame care riscă să piardă totul

— Mamă, trebuie să înțelegi, nu mai avem loc! Copiii cresc, Andreea e însărcinată din nou… Nu poți să stai singură într-un apartament cu două camere, când noi ne înghesuim într-o garsonieră!

Vocea lui Vlad răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Mâinile îmi tremurau pe ceașcă, dar încercam să nu las să se vadă. Îl priveam cum se plimbă nervos prin cameră, cu ochii aceia albaștri pe care i-a moștenit de la tatăl lui. Mă durea să-l văd atât de supărat, dar și mai tare mă durea gândul că ar trebui să-mi părăsesc singurul loc pe care l-am numit vreodată „acasă”.

— Vlad, știi bine că aici am crescut, aici am trăit cu tata tău… Nu pot să plec așa, pur și simplu. Unde să mă duc? La azil? Să stau la cineva pe cap?

El oftează, își trece mâna prin păr și se uită la mine ca la un copil încăpățânat.

— Nu zic să te dau afară pe stradă! Putem să-ți găsim o garsonieră mai mică, la periferie. Sau poate te muți la sora ta la Ploiești. Dar noi chiar avem nevoie de spațiu. Andreea nu mai poate suporta situația asta.

Andreea… Niciodată nu m-a plăcut cu adevărat. Mereu am simțit că mă tolerează doar pentru că sunt mama lui Vlad. De fiecare dată când veneau în vizită, se uita la mine ca și cum aș fi o povară. Iar acum, când a rămas însărcinată cu al treilea copil, a găsit motivul perfect să mă dea la o parte.

— Mamă, gândește-te la nepoții tăi! Nu vrei să le fie bine?

M-am ridicat încet de pe scaun și am privit pe fereastră. Afară ploua mocnit peste blocurile cenușii din cartierul Titan. Am simțit cum mi se strânge inima. Toate amintirile mele erau aici: serile cu soțul meu când încă trăia, primele zile ale lui Vlad acasă, Crăciunurile cu miros de cozonac și râsete de copii. Cum să le las în urmă?

— Vlad, nu e așa simplu…

— Ba da, mamă! E doar un apartament! Familia e mai importantă!

Asta m-a durut cel mai tare. Pentru el era „doar un apartament”. Pentru mine era viața mea întreagă.

În zilele următoare, discuțiile au devenit tot mai tensionate. Vlad venea aproape zilnic cu argumente noi: „Ești egoistă!”, „Nu vezi că ne chinuim?”, „Toți prietenii mei au primit ajutor de la părinți!”. Andreea mă ignora complet sau îmi arunca priviri tăioase când credea că nu o văd. Nepoții mei nu mai veneau cu drag; simțeau și ei tensiunea.

Sora mea, Mariana, m-a sunat într-o seară.

— Elena, poate ar trebui să-l asculți pe Vlad… E greu pentru tineri în ziua de azi.

— Știu că e greu, Mariana, dar și pentru mine e greu! Eu unde mă duc? Cum să-mi las casa?

— Poate te obișnuiești la Ploiești. Nu vrei să fii aproape de mine?

Nu voiam. Nu voiam să fiu povara nimănui. Dar nici nu voiam să fiu alungată din propria mea viață.

Într-o noapte n-am putut dormi deloc. M-am plimbat prin fiecare cameră, am atins mobila veche, am deschis dulapurile cu hainele soțului meu care nu mai era… Am plâns încet, ca să nu mă audă vecinii prin pereții subțiri.

A doua zi dimineață, Vlad a venit hotărât.

— Mamă, trebuie să decizi! Andreea vrea să ne mutăm cât mai repede. Ori ne dai apartamentul și te ajutăm să te muți undeva mai mic, ori… nu știu ce facem!

— Și dacă nu vreau?

A tăcut o clipă. Apoi a ridicat vocea:

— Atunci nu mai veni la noi! Nu mai vreau să aud că nu-ți pasă de familia mea!

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Cum ajunsesem aici? Cum ajunsese băiatul meu blând și grijuliu să mă șantajeze emoțional?

Zilele au trecut greu. Vecina mea, doamna Stanciu, m-a văzut plângând pe bancă în fața blocului.

— Ce-ai pățit, dragă Elena?

I-am povestit totul printre suspine.

— Să nu cedezi! E casa ta! Copiii uită repede ce-ai făcut pentru ei…

Dar dacă avea dreptate Vlad? Dacă eram egoistă? Dacă îi condamn pe toți la suferință doar pentru că nu pot renunța la trecut?

Într-o duminică dimineață am primit un telefon de la Vlad:

— Mamă… Andreea a născut prematur. Suntem la spital. Poți veni să stai cu copiii?

Am alergat cât am putut de repede. Când am intrat în apartamentul lor mic și dezordonat, copiii m-au îmbrățișat strâns. Am simțit din nou că sunt importantă pentru cineva.

După câteva zile petrecute cu nepoții mei, am început să văd altfel lucrurile. Erau atât de fericiți când le citeam povești sau le făceam clătite! Poate că Vlad avea dreptate: spațiul era prea mic pentru ei toți.

Dar când m-am întors acasă și am închis ușa după mine, liniștea aceea grea m-a apăsat din nou. Am stat ore întregi pe canapea, uitându-mă la pereții plini de fotografii vechi.

Într-o seară, Vlad a venit singur.

— Mamă… Îmi pare rău că am țipat la tine. Dar chiar nu știu ce să facem…

L-am privit lung. Era obosit, cearcănele îi brăzdau fața tânără.

— Vlad… Dacă îți dau apartamentul, promite-mi că nu mă vei uita. Că vei avea grijă de mine.

A dat din cap încet.

— Promit.

Nu știu dacă am făcut bine sau rău când am semnat actele câteva luni mai târziu. M-am mutat într-o garsonieră micuță la marginea orașului. Vlad și familia lui s-au mutat în apartamentul meu vechi. M-au vizitat rar la început, apoi tot mai rar…

Uneori mă întreb dacă sacrificiul meu a meritat. Dacă dragostea de mamă trebuie să însemne mereu renunțare totală la sine. Sau dacă nu cumva fiecare dintre noi are dreptul la un colț de liniște și siguranță până la sfârșitul vieții.

Oare câte mame din România trăiesc aceeași poveste ca a mea? Oare cât putem dărui fără să ne pierdem pe noi înșine?