Fiica mea vrea să-și vândă partea din apartament: O poveste despre familie, sacrificiu și trădare

— Nu pot să cred, Irina! Cum poți să faci asta? am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce mă uitam la fiica mea, care stătea în pragul ușii cu brațele încrucișate și privirea rece.

— Mamă, nu mai am de ales. Am nevoie de bani. Nu pot să trăiesc toată viața cu frica zilei de mâine, mi-a răspuns ea, evitând să mă privească în ochi.

Mă simțeam ca și cum pământul mi-ar fi fugit de sub picioare. Apartamentul acesta, moștenit de la părinții mei, fusese mereu refugiul nostru, locul unde am crescut-o pe Irina și pe fratele ei, Vlad. După ce soțul meu, Gheorghe, ne-a părăsit, am rămas doar noi trei, iar eu am muncit din greu ca să nu le lipsească nimic.

Cu câțiva ani în urmă, am crezut că fac ceea ce trebuie: am împărțit apartamentul în două, pe numele copiilor, ca să nu se certe după ce nu voi mai fi. Am vrut să fiu corectă, să nu existe discuții, să știe fiecare ce are. Dar nu mi-am imaginat niciodată că tocmai această decizie va aduce atâta durere.

— Irina, dar unde o să stau eu dacă tu îți vinzi partea? am întrebat, cu lacrimi în ochi. — N-ai cum să mă lași pe drumuri, sunt mama ta!

Ea a oftat, vizibil iritată. — Mamă, nu te dă nimeni afară. O să vorbesc cu cine cumpără, să te lase să stai aici. Sau poate te muți la Vlad, că el are casă mare la țară.

M-am prăbușit pe canapea, simțind cum inima mi se strânge. Vlad, băiatul meu, nu mai vorbea cu Irina de luni de zile, de când s-au certat pe tema moștenirii. El voia să păstrăm apartamentul, să rămână în familie, dar Irina era hotărâtă să-l vândă. Eu eram prinsă la mijloc, incapabilă să-i împac.

— Mamă, nu mai plânge, te rog. Am nevoie de banii ăștia ca să-mi plătesc datoriile. Nu mai pot, nu mai rezist! a izbucnit Irina, cu vocea ridicată. — Tu nu știi cum e să fii singură, să nu ai pe nimeni care să te ajute!

— Ba știu, Irina, am fost și eu singură, am crescut doi copii fără niciun ajutor, i-am răspuns, cu vocea stinsă. — Dar nu m-am gândit niciodată să-mi vând sufletul pentru bani.

A izbucnit în plâns și a ieșit trântind ușa. Am rămas singură, cu ecoul cuvintelor ei răsunându-mi în minte. M-am ridicat cu greu și am început să mă plimb prin apartament, atingând cu mâna pereții, mobila veche, fotografiile de familie de pe rafturi. Fiecare colț avea o poveste, fiecare pată de pe perete era o amintire. Cum să renunț la toate astea?

Seara, Vlad m-a sunat. — Mamă, am auzit ce vrea să facă Irina. Nu pot să cred! Dacă vrei, vino la mine, nu te las pe drumuri. Dar să știi că nu o să-i iert niciodată trădarea asta.

— Vlad, nu vreau să vă certați din cauza mea. Eu doar am vrut să vă fie bine amândurora, i-am spus, cu vocea tremurândă.

— Nu e vina ta, mamă. Dar Irina nu se gândește decât la ea. Să nu te lași, să nu semnezi nimic fără mine, ai înțeles?

Am închis telefonul și am izbucnit în plâns. Nu voiam să fiu povara nimănui, nici a lui Vlad, nici a Irinei. Dar nici nu voiam să fiu aruncată în stradă de niște străini care nu știu nimic despre viața mea, despre sacrificiile mele.

Zilele au trecut greu. Irina a venit cu un agent imobiliar, un bărbat tânăr, cu privirea rece și zâmbetul fals. — Doamnă, nu vă faceți griji, cumpărătorii sunt oameni de treabă, o să vă lase să stați aici cât vreți, mi-a spus el, dar nu l-am crezut. Am văzut prea multe la viața mea ca să mai am încredere în promisiuni goale.

Într-o seară, am găsit-o pe Irina plângând în bucătărie. — Mamă, nu știu ce să fac. Sunt la capătul puterilor. Mă simt vinovată, dar nu mai pot. Am datorii la bancă, la întreținere, la toți prietenii. Dacă nu vând, o să mă dea afară din garsonieră. Nu vreau să ajung pe străzi.

Am luat-o în brațe, pentru prima dată după mult timp. — Irina, știu că ți-e greu. Dar nici eu nu pot să trăiesc cu frica că într-o zi o să vină cineva să mă dea afară din casa mea. Ce să facem?

— Nu știu, mamă. Poate ar trebui să vorbim cu Vlad, să găsim o soluție împreună. Dar nu cred că o să mă ierte vreodată.

— Vlad te iubește, doar că e încăpățânat. Ca și tine, de altfel, am încercat să glumesc, dar lacrimile nu mă lăsau.

A doua zi, am decis să-i chem pe amândoi la masă. — Vreau să vorbim ca o familie, le-am spus. — Nu mai pot trăi așa, cu frica în suflet și cu voi certați. Apartamentul ăsta nu valorează mai mult decât liniștea noastră. Dacă trebuie să-l vindem, îl vindem, dar să nu ne pierdem unii pe alții.

Vlad a tăcut mult timp, apoi a spus: — Dacă vrei să vinzi, Irina, eu îți cumpăr partea. Nu am bani mulți, dar fac un credit, mă descurc. Numai să nu vină străini peste mama.

Irina a izbucnit în plâns. — Nu vreau să te împovărez, Vlad. Dar nici nu mai pot trăi cu ura asta între noi.

Am stat toți trei la masă, ținându-ne de mâini, ca pe vremuri. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că suntem din nou o familie. Vlad a început demersurile pentru credit, iar Irina a promis că mă va ajuta cu cheltuielile, cât va putea.

Nu știu ce ne rezervă viitorul, dar știu că nu vreau să mai trăiesc cu frica în suflet. Am învățat că, uneori, cele mai bune intenții pot aduce cele mai mari suferințe. Dar oare am greșit încercând să fiu corectă cu toți? Voi ce ați fi făcut în locul meu?