În curtea școlii rușinii: Lupta pentru demnitatea fiului meu

— Nu te mai uita la mine, Ilie! Nu vezi că toți râd de el? — vocea soției mele, Maria, tremura de furie și neputință. Eram în fața porții școlii, cu mâinile încleștate pe gardul rece, privind cum Radu, băiatul nostru de doisprezece ani, stătea în mijlocul curții, cu haina ruptă și ochii în pământ. În jurul lui, vreo zece copii urlau, aruncau cu ghiozdane și îi strigau porecla pe care i-o lipiseră de câteva luni: „Rățoiul”.

Nu știu ce m-a durut mai tare: să-l văd pe Radu atât de mic și singur sau să văd cum doamna dirigintă trecea pe lângă el fără să spună nimic, prefăcându-se că nu vede nimic. Am simțit cum mi se strânge inima și am vrut să intru în curte, să-i iau pe toți la rost, dar Maria m-a prins de braț.

— Nu acum, Ilie. Nu aici. O să-l faci de râs și mai tare.

Am rămas acolo, cu privirea lipită de fiul meu, până când clopoțelul a sunat și copiii s-au risipit. Radu a venit spre noi cu pași mici, fără să ridice ochii. Am încercat să-l iau în brațe, dar s-a tras înapoi.

— Lasă-mă, tata. Nu vreau să vorbesc.

În acea seară, la cină, tăcerea a fost apăsătoare. Maria încerca să-l facă pe Radu să mănânce ceva, dar el doar împingea cartofii prin farfurie. Eu mă uitam la el și mă simțeam vinovat. Poate că nu am fost destul de atent. Poate că am greșit undeva ca tată.

— Radu, te rog… Spune-ne ce s-a întâmplat — am încercat eu.

— Nimic! — a izbucnit el și a fugit în camera lui.

Maria a început să plângă încet. M-am ridicat și am mers la el. L-am găsit stând pe pat, cu fața în pernă.

— Știu că e greu, băiete… Dar nu poți trece singur prin asta. Trebuie să ne spui ce se întâmplă.

A ridicat capul și mi-a spus printre sughițuri:

— Nu mă ajută nimeni la școală. Doamna dirigintă zice că sunt prea sensibil. Copiii râd de mine că port ochelari și că nu joc fotbal bine. Azi mi-au rupt haina și mi-au aruncat caietele în noroi. Și nimeni nu a făcut nimic…

Am simțit cum mă cuprinde furia. Cum e posibil ca într-o școală din România anului 2023 să se întâmple așa ceva? Cum e posibil ca profesorii să fie atât de indiferenți?

A doua zi am mers la școală cu Maria. Am cerut o audiență la doamna dirigintă, doamna Popescu. Ne-a primit cu un zâmbet fals și ne-a spus că „sunt doar copii”, că „așa e la vârsta asta”.

— Doamnă Popescu, băiatul meu vine acasă plângând aproape zilnic! Nu vi se pare grav?

— Domnule Ilie, vă asigur că monitorizăm situația. Dar trebuie să-l învățăm pe Radu să fie mai puternic. Să nu se lase afectat de glumele colegilor.

M-am ridicat brusc de pe scaun:

— Nu sunt glume! E hărțuire! E bullying! Și dumneavoastră nu faceți nimic!

Maria plângea din nou. Am ieșit trântind ușa și am simțit că sistemul ne scuipă în față.

În zilele următoare, situația s-a agravat. Radu nu mai voia să meargă la școală. Îl găseam dimineața ascuns sub plapumă, tremurând.

— Tata, dacă mă iubești, nu mă mai trimite acolo…

Am început să caut soluții: am vorbit cu alți părinți, am scris petiții către conducerea școlii, am sunat la Inspectoratul Școlar. De fiecare dată primeam același răspuns: „Vom investiga”, „Copiii trebuie să se adapteze”, „Nu putem interveni prea mult”.

Într-o seară, după ce Radu a adormit cu lacrimi pe obraz, Maria mi-a spus:

— Ilie, dacă nu facem ceva acum, îl pierdem…

Atunci am decis: am mers la presă. Am povestit totul unui jurnalist local care a publicat un articol despre bullying-ul din școli și despre lipsa de reacție a profesorilor. A doua zi, telefoanele au început să sune: părinți care treceau prin aceleași lucruri, profesori revoltați sau indiferenți, oameni care ne susțineau sau ne acuzau că „exagerăm”.

Directorul școlii ne-a chemat la o discuție urgentă:

— Domnule Ilie, doamnă Maria… Ne-ați pus într-o lumină proastă. Dar vă promit că vom lua măsuri.

Au organizat o ședință cu toți părinții și profesorii. Pentru prima dată, s-a vorbit deschis despre bullying. Unii părinți au recunoscut că și copiii lor au fost victime sau agresori. S-au propus ateliere de educație emoțională și consiliere psihologică pentru elevi.

Radu a început să meargă la consilierul școlii și încet-încet a prins curaj să vorbească despre ce simte. Dar rănile au rămas adânci.

Într-o seară l-am găsit scriind într-un jurnal:

„Tata zice că trebuie să fiu puternic. Dar eu vreau doar să fiu lăsat în pace.”

M-am așezat lângă el și i-am spus:

— Nu trebuie să fii puternic singur. Suntem aici pentru tine.

Au trecut luni până când Radu a început să zâmbească din nou. Încet-încet s-a apropiat de câțiva colegi noi care l-au acceptat așa cum este.

Dar eu nu pot uita privirea lui din acea zi din curtea școlii — privirea unui copil care nu mai avea speranță.

Mă întreb uneori: câți copii ca Radu trec prin asta în fiecare zi? Câți părinți rămân neputincioși în fața unui sistem care nu vrea să vadă adevărul?

Oare când vom avea curajul să spunem lucrurilor pe nume și să luptăm împreună pentru demnitatea copiilor noștri?