Între două lumi: Povestea mea despre mama și azilul de bătrâni

— Nu mă lăsa aici, Ilinca, te rog… vocea mamei mele răsuna spart, ca un ecou într-o cameră prea mare și prea rece. Mâinile ei tremurau, agățate de mâneca paltonului meu, iar ochii — acei ochi care m-au vegheat o viață întreagă — erau plini de teamă și neîncredere. În jurul nostru, mirosul de dezinfectant și sunetul pașilor grăbiți ai infirmierelor făceau locul să pară și mai străin.

Nu știu dacă am să pot uita vreodată acea zi. Am crescut într-un apartament mic din Drumul Taberei, doar eu și mama. Tata a plecat când aveam șase ani, iar mama a rămas stâlpul meu, femeia care a muncit la două joburi ca să nu-mi lipsească nimic. Îmi amintesc cum venea seara acasă, obosită, dar cu zâmbetul pe buze, aducând mereu o ciocolată mică sau o poveste nouă. Acum, când boala i-a luat puterile și memoria începe să-i joace feste, eu sunt cea care trebuie să ia decizii pentru amândouă.

— Ilinca, nu mă lăsa aici… a repetat ea, iar eu am simțit cum mi se rupe sufletul. Am încercat să-i explic:
— Mamă, aici ești în siguranță. Eu nu pot să fiu mereu acasă, trebuie să merg la serviciu… Nu vreau să ți se întâmple ceva rău.

Dar cuvintele mele păreau să se lovească de un zid. În ochii ei eram trădătoarea, fata care își abandonează mama. Și poate că așa eram. Poate că așa sunt.

Seara aceea am plâns în mașină până mi s-au uscat lacrimile. Am ajuns acasă și am găsit apartamentul gol, cu miros de cafea veche și pernele încă modelate după trupul mamei. Am stat pe patul ei și am privit tavanul, încercând să-mi găsesc o scuză: „Nu aveam altă soluție. Nu mai puteam singură.”

Dar oare chiar nu mai puteam? Sau doar nu mai voiam? Prietena mea cea mai bună, Roxana, mi-a spus la telefon:
— Ilinca, ai făcut tot ce ai putut. Nu te învinovăți. Știi câte femei ajung la epuizare încercând să aibă grijă de părinți bolnavi?

Știam. Dar România nu e țara în care să-ți lași părinții la azil fără să fii judecat. Vecina de la trei, doamna Stanciu, m-a privit lung când m-a văzut fără mama:
— Ați dus-o la azil? Săraca femeie… Eu n-aș putea niciodată.

M-am simțit mică, vinovată, slabă. Dar adevărul era că nu mai puteam. Mama avea nevoie de îngrijire permanentă. În ultima lună a căzut de două ori în casă. Odată am găsit-o pe jos, plângând și murdară. Am sunat la salvare cu mâinile tremurând. Medicul mi-a spus:
— Doamnă, dacă nu aveți cine să stea cu ea non-stop, riscați să se întâmple ceva grav.

Am încercat să găsesc o femeie la domiciliu, dar salariul meu de profesoară abia ne ajunge pentru chirie și facturi. Fratele meu, Mihai, e plecat în Anglia de zece ani și ne sună doar de Crăciun. Când i-am spus ce am decis, a tăcut lung la telefon:
— Faci cum crezi tu… Eu nu pot ajuta de aici.

A doua zi după ce am lăsat-o pe mama la azil am mers s-o vizitez. Era într-un salon cu alte trei femei în vârstă. Una vorbea singură cu peretele, alta dormea cu fața spre perete, iar a treia își croșeta o eșarfă fără să se uite la nimeni. Mama stătea pe marginea patului, cu mâinile în poală.
— Ai venit… a spus ea încet.
Am încercat să zâmbesc:
— Cum te simți?
— Ca un pachet uitat la poștă.

Am râs amar. Am stat lângă ea o oră, i-am adus portocale și o carte de cuvinte încrucișate. La plecare mi-a strâns mâna tare:
— Să nu uiți de mine aici…

Noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate mamele din România care ajung în aziluri pentru că fiii lor nu mai pot sau nu mai vor să le poarte de grijă. M-am gândit la copilul din mine care încă vrea să fie îmbrățișat de mama lui și la adultul care trebuie să ia decizii imposibile.

Au trecut trei luni de atunci. O vizitez cât pot de des. Uneori mă recunoaște, alteori mă întreabă dacă sunt asistenta ei. M-am obișnuit cu privirile celor din jur când spun unde e mama mea. M-am obișnuit cu vinovăția ca un nod în gât.

Dar încă mă întreb: oare am făcut bine? Oare există vreun răspuns corect când vine vorba despre părinții noștri? Sau fiecare dintre noi trebuie să-și poarte crucea așa cum poate?

Poate că nu există soluții perfecte într-o lume imperfectă. Dar dacă ați fi în locul meu… ce ați fi făcut? Cum vă împăcați cu deciziile grele pe care viața vi le pune în față?