O decizie la marginea disperării: Povestea mea dintr-o iarnă bucureșteană

— Nu mai avem nimic, Maria! Nimic! — am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce mă uitam la rafturile goale din bucătărie. Soția mea, cu ochii roșii de plâns, încerca să-l liniștească pe Vlad, băiatul nostru de șapte ani, care întreba pentru a treia oară în acea seară dacă mai avem ceva de mâncare.

Era decembrie, cu două zile înainte de Crăciun. Afară ningea mocnit peste cartierul nostru din Rahova, iar în casă era frig. Factura la gaze nu fusese plătită de două luni. Salariul meu de paznic la o firmă mică nu mai ajungea nici pentru strictul necesar, iar Maria fusese dată afară de la croitorie după ce patronul a închis atelierul.

— Ce facem, Mihai? — m-a întrebat ea încet, ca să nu-l sperie pe Vlad. — Nu pot să-l mai văd flămând…

Am simțit cum mă sufocă rușinea și neputința. Am crescut cu frica de Dumnezeu și cu respect pentru lege. Dar când îți vezi copilul chircit de foame sub plapuma subțire, ceva în tine se rupe.

— Merg eu la magazin, — am spus hotărât, luându-mi geaca veche și căciula ponosită. — Poate găsesc ceva…

Nu aveam niciun leu în buzunar. Am ieșit în noapte, cu pași apăsați, simțind zăpada scârțâind sub bocancii uzați. M-am oprit în fața unui supermarket mic de cartier. Luminile calde dinăuntru mă făceau să uit pentru o clipă de frig și foame.

Am intrat și am început să mă plimb printre rafturi. Am luat o pâine, o conservă de pateu și o pungă de paste. Mâinile îmi tremurau. M-am uitat în jur — vânzătoarea vorbea la telefon, iar casierul era ocupat cu un client nervos.

Am ascuns pâinea sub geacă, conservele în buzunar și am încercat să ies pe ușa laterală. Inima îmi bătea atât de tare încât mi se părea că toată lumea aude.

— Hei! Stai! — am auzit o voce groasă în spatele meu.

Un bărbat masiv, probabil paznicul magazinului, m-a prins de braț. În câteva minute au venit și doi polițiști. Unul dintre ei era tânăr, cu ochii albaștri și privirea aspră; celălalt, mai în vârstă, avea chipul obosit și o mustață stufoasă.

— Ce-ai făcut aici? — m-a întrebat polițistul tânăr, ridicând vocea.

— N-am avut de ales… — am șoptit, simțind cum mi se umplu ochii de lacrimi. — Copilul meu n-a mâncat nimic azi…

— Toți avem probleme! — a răbufnit paznicul. — Să vină toți să fure?

Polițistul mai în vârstă s-a apropiat încet de mine. M-a privit lung, apoi s-a uitat la pâinea care ieșea din geacă.

— Cum te cheamă? — m-a întrebat calm.

— Mihai… Mihai Dumitrescu.

— Și unde stai?

— Pe strada Liniștii, blocul D4… cu soția și băiatul meu.

A oftat adânc. S-a întors spre colegul lui:

— Lasă-l pe om să vorbească.

Apoi s-a uitat la mine:

— Ascultă-mă bine, Mihai. Știu că e greu. Și eu am crescut într-o familie săracă. Dar nu așa se rezolvă lucrurile…

Mi-au dat lacrimile. Nu mai puteam vorbi.

— Uite ce facem: tu pui marfa pe tejghea și mergem împreună la tine acasă. Vreau să văd cu ochii mei cum trăiți.

Am mers pe jos până acasă, cu polițistul lângă mine. Maria s-a speriat când ne-a văzut la ușă.

— Nu vă speriați, doamnă — a spus el blând. — Vreau doar să vă ajut.

A intrat în apartamentul nostru mic și rece. S-a uitat la frigiderul gol, la hainele groase cu care Vlad dormea pe canapea.

— Cum vă descurcați? — a întrebat el încet.

Maria a început să plângă.

— Nu mai avem nimic… Am încercat tot ce se putea…

Polițistul a scos portofelul și a lăsat pe masă o bancnotă de 100 de lei.

— Luați-i și mergeți mâine la magazin. Dar promiteți-mi că nu mai faceți așa ceva.

Nu știam ce să spun. M-am prăbușit pe scaun și am izbucnit în plâns.

— Cum vă cheamă? — l-am întrebat printre sughițuri.

— Mă cheamă Ilie Stan. Și nu vreau nimic în schimb. Doar să aveți grijă unul de altul.

A plecat fără alte cuvinte, lăsându-ne cu speranță și rușine amestecate în suflet.

În acea noapte am stat treaz mult timp, gândindu-mă la gestul lui Ilie Stan. Oare câți oameni ar fi făcut la fel? Oare cât valorează o clipă de omenie într-o lume atât de rece?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar știu sigur că uneori un singur om poate schimba totul pentru altcineva. Voi ce ați fi făcut în locul lui Ilie Stan? Sau în locul meu?