Părul tăiat, sufletul frânt: Povestea mea despre acceptare și prejudecată

— Mamă, de ce nu pot să fiu ca ceilalți copii? De ce nu mă lasă în pace?

Cuvintele lui Vlad mi-au sfâșiat inima. Era a doua oară în luna aceea când se întorcea acasă cu ochii roșii și părul ciuntit, tăiat strâmb, ca o pedeapsă. Prima dată am crezut că e o glumă proastă între copii, dar când am aflat că și doamna învățătoare, doamna Lupu, fusese implicată, am simțit cum mi se prăbușește lumea.

M-am născut la București, într-o familie unde tata era român get-beget, iar mama avea rădăcini rome. Am crescut mereu între două lumi, încercând să nu fiu nici prea „țigancă”, nici prea „româncă”. Am învățat să-mi ascund părul creț sub basma bunicii și să-mi țin capul plecat când vecinii șușoteau pe la colțuri. Dar când l-am născut pe Vlad, am jurat că el nu va trebui să treacă prin ce am trecut eu.

Într-o zi de martie, Vlad a venit acasă cu părul tuns scurt pe o parte. Plângea în hohote. „M-au prins la baie, mami. Radu și Alex. Au zis că părul meu e ciudat și că trebuie să-l tundă. Doamna Lupu a râs și a zis că oricum arăt mai bine așa.”

Am simțit cum îmi fierbe sângele. Am sunat imediat la școală, dar secretara mi-a spus că doamna Lupu nu poate vorbi acum. Am mers a doua zi la școală, cu Vlad de mână. Pe holuri, privirile colegilor și ale părinților mă ardeau. Am intrat în clasă fără să bat la ușă.

— Doamna Lupu, vreau să discutăm despre ce s-a întâmplat ieri cu fiul meu.

Ea s-a uitat la mine cu un zâmbet fals:

— Doamnă Popescu, copiii se joacă. Nu trebuie să faceți o tragedie din orice nimic.

— Nu e nimic! E identitatea copilului meu! Cine v-a dat dreptul să-i tundeți părul fără acordul meu?

— Părul lui era dezordonat. Am vrut doar să-l ajutăm să fie acceptat de ceilalți copii.

Am simțit cum mi se taie respirația. Acceptat? Să fie acceptat doar dacă arată ca ceilalți? M-am uitat la Vlad, care se ascunsese după mine, tremurând.

— Nu vreau să mai vin la școală, mami. Toți râd de mine.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele în care am încercat să mă integrez, la toate umilințele înghițite în tăcere. Dar pentru Vlad nu voiam să fie la fel. Am scris o plângere la Inspectoratul Școlar și am postat povestea noastră pe Facebook. În câteva ore, mesajele au început să curgă: unii mă susțineau, alții mă acuzau că exagerez.

— Ce vrei, doamnă? Să fie toți copiii speciali? Dacă nu-i place aici, să-l dai la altă școală!

Am primit și telefoane anonime:

— Ține-ți copilul acasă dacă nu-ți convine!

Dar au fost și oameni care mi-au scris că au trecut prin același lucru. O mamă din Iași mi-a povestit cum fiica ei a fost marginalizată pentru că avea pielea mai închisă la culoare. Un băiat din Cluj mi-a spus că profesorii îi spuneau „străinul” pentru că avea accent moldovenesc.

În familie, lucrurile s-au complicat. Tata a venit la noi acasă și mi-a spus:

— De ce faci atâta scandal? O să-l faci pe Vlad ținta tuturor! Lasă-i pe oameni în pace.

— Tata, dacă noi nu spunem nimic, cine o să spună? Vrei să trăiască și el cu frica de a fi cine e?

Mama a plâns toată noaptea. „Nu credeam că după atâția ani tot aici ajungem”, mi-a spus printre suspine.

Vlad a început să refuze școala. Îl duceam de mână până la poartă și îl lăsam plângând. Într-o zi, l-am găsit ascuns sub masă, cu o foarfecă în mână.

— Vreau să-mi tund tot părul, mami! Să nu mai râdă nimeni de mine!

Atunci am realizat cât de adânc îl afectase totul. Am cerut ajutorul unui psiholog școlar, dar răspunsul a fost sec:

— Copiii trebuie să fie mai tari. Viața nu e ușoară.

Am început să caut alte școli. La interviuri, directorii mă priveau suspicios când le povesteam motivul transferului.

— Nu avem astfel de probleme aici…

Dar știam că nu e adevărat. Problema nu era doar la școala noastră; era peste tot.

Într-o zi, Vlad mi-a spus:

— Mami, dacă aș fi avut părul drept ca tine, crezi că m-ar fi plăcut?

L-am luat în brațe și am plâns împreună.

Au trecut luni până când Vlad a început să zâmbească din nou. Am găsit o școală unde profesorii au fost mai deschiși și unde copiii erau obișnuiți cu diversitatea. Dar rana a rămas.

Uneori mă întreb: câți copii ca Vlad mai trebuie să sufere până când vom învăța să acceptăm diferențele? Câte mame vor mai trebui să-și apere copiii de prejudecățile celor mari? Poate că povestea noastră va deschide ochii cuiva… Sau poate va rămâne doar încă un strigăt pierdut în vânt.