Sâmbăta care mi-a furat liniștea – Povestea unei bătrâne la supermarket

— Doamnă, vă rog, nu vă agitați, încercăm doar să vă ajutăm!
Vocea tinerei casiere părea să plutească undeva departe, în timp ce eu, cu mâinile tremurânde, răscoleam disperată prin geanta mea veche, încercând să găsesc portofelul. În jurul meu, coada se lungea, oamenii murmurau nemulțumiți, iar eu simțeam cum obrajii îmi ard de rușine.
— Nu se poate, era aici… jur că era aici! am șoptit, aproape fără glas.
— Poate l-ați uitat acasă, doamnă, a încercat să mă liniștească băiatul de la pază, dar privirea lui nu era deloc blândă.

Era o sâmbătă dimineață ca oricare alta. Mă trezisem devreme, ca de obicei, și-mi făcusem lista de cumpărături cu grijă: pâine, lapte, câteva mere pentru nepoata mea, Irina. De când soțul meu, Gheorghe, s-a stins acum trei ani, zilele mele curg între singurătate și mici bucurii adunate din gesturi simple. Supermarketul era una dintre puținele ieșiri care-mi mai dădeau sentimentul că fac parte din lume.

Dar în acea zi totul s-a năruit într-o clipă. Portofelul dispăruse. Am simțit cum inima mi se strânge și o amețeală ușoară m-a cuprins. M-am uitat în jur: două femei tinere șușoteau între ele și mă priveau cu coada ochiului. Un bărbat în trening a dat ochii peste cap și a oftat zgomotos.

— Să chemăm paza? a întrebat casiera.
— Nu e nevoie… poate doar l-am rătăcit… am încercat să spun, dar vocea mi s-a frânt.

În câteva minute, doi agenți de pază au apărut lângă mine. Unul dintre ei, Mihai, un bărbat masiv cu privire tăioasă, m-a întrebat:
— Sunteți sigură că nu l-ați pierdut pe drum? Sau poate… l-a luat cineva?

Am simțit cum mă sufoc sub greutatea suspiciunii. Oare chiar credeau că mint? Că am venit aici să fac scandal? Am încercat să-mi adun gândurile.

— Vă rog… nu vreau decât să-mi găsesc portofelul. Aveam acolo pensia pe luna asta…

Cuvintele mi-au ieșit greu printre lacrimi. O femeie din spate a murmurat:
— Săraca… la vârsta asta să treci prin așa ceva…

Dar altcineva a spus tare:
— Poate e o șmecherie! Să nu ne lăsăm păcăliți!

M-am simțit mică, neputincioasă. În mintea mea se derulau amintiri cu Gheorghe: cum mă ținea de mână la piață, cum îmi spunea mereu să fiu atentă la lucrurile mele. „Dacă ai fi fost aici…” am gândit cu un nod în gât.

Apoi au venit polițiștii. Doi tineri serioși, care au început să mă întrebe detalii: ce aveam în portofel, când l-am văzut ultima dată, dacă am observat ceva suspect. Simțeam că mă prăbușesc sub greutatea întrebărilor.

— Doamnă, trebuie să vă calmăm. Aveți tensiunea foarte mare! a spus unul dintre ei după ce mi-a luat pulsul.

În scurt timp au venit și paramedicii. M-au așezat pe un scaun și mi-au dat apă. În jurul meu se făcuse cerc: oameni curioși, unii indiferenți, alții compătimitori sau chiar ostili.

Telefonul meu vechi a început să sune: era fiica mea, Camelia.
— Mamă, ce s-a întâmplat? Am primit un mesaj de la bancă că cineva încearcă să folosească cardul tău!

Am izbucnit în plâns.
— Mi-au furat portofelul… nu știu ce să fac…

Camelia a ajuns după zece minute, agitată și roșie la față.
— De ce nu ești mai atentă? Mereu ți-am spus să nu ții toți banii la tine! De ce nu asculți niciodată?

Tonul ei m-a durut mai tare decât orice privire străină. Am simțit că nu mai sunt mama puternică de altădată, ci o povară pentru propria mea familie.

Polițiștii au început să verifice camerele de supraveghere. Între timp, paramedicii m-au întrebat dacă am pe cineva care să mă ducă acasă.

— Da… fata mea e aici… am răspuns încet.

Camelia a semnat niște hârtii și m-a luat de braț spre ieșire. În drum spre mașină nu a spus nimic. Doar când am ajuns acasă a izbucnit:
— Mamă, trebuie să înțelegi că nu mai poți face totul singură! Trebuie să accepți ajutorul nostru!

Am simțit că mă sufoc din nou. Eu? Eu care am crescut doi copii singură după ce Gheorghe s-a îmbolnăvit? Eu care am muncit o viață întreagă? Cum am ajuns aici?

Seara târziu am stat pe marginea patului și m-am uitat la poza lui Gheorghe. M-am întrebat dacă nu cumva lumea s-a schimbat prea mult pentru mine. Dacă nu cumva bătrânețea înseamnă să fii mereu suspectat sau compătimit, niciodată respectat cu adevărat.

A doua zi am primit un telefon de la poliție: găsiseră portofelul aruncat într-un coș de gunoi din apropiere. Banii dispăruseră, dar actele erau acolo.

Camelia a venit cu Irina să mă vadă. Ne-am uitat una la alta și am știut că ceva s-a schimbat între noi – o teamă nouă, o distanță pe care niciuna nu știa cum s-o umple.

M-am gândit mult la acea zi. La privirile oamenilor din supermarket, la reacția fiicei mele, la felul în care m-am simțit: vinovată fără vină, slabă fără voie.

Oare cât de ușor putem deveni străini unii pentru alții? Și cât de greu e să-ți păstrezi demnitatea când lumea te vede doar ca pe o povară?