„Asta e treaba femeilor, tu fă-o”: Fiul meu de șapte ani a refuzat să-și strângă jucăriile. Răbdarea și dorința mea de a fi soția perfectă au dispărut

Am crescut într-o familie unde femeile erau nimic mai puțin decât supereroine. Bunica mea era epitomul unei gospodine perfecte și și-a transmis abilitățile și așteptările mamei mele. Sora mea a urmat același drum, iar acum, iată-mă pe mine, luptând să țin pasul cu moștenirea perfecțiunii.

Bunica mea spunea mereu că o soție ar trebui să fie capabilă să facă totul. Casa ar trebui să fie impecabilă, mesele ar trebui să fie pregătite la timp, cămășile soțului ar trebui să fie călcate, iar temele copiilor ar trebui să fie făcute. Și să nu uităm, o femeie ar trebui să contribuie și la bugetul familiei. Acesta era standardul cu care am crescut și era standardul pe care încercam să-l respect.

Dar astăzi, fiul meu de șapte ani a refuzat să-și strângă jucăriile. „Asta e treaba femeilor, tu fă-o,” a spus el. Am rămas uimită. De unde a învățat asta? Cu siguranță nu de la mine. Întotdeauna am încercat să-l învăț că toți membrii familiei ar trebui să contribuie la treburile casnice. Dar, evident, undeva pe parcurs, a preluat această noțiune învechită.

Răbdarea mea s-a epuizat. Mă străduisem atât de mult să fiu soția și mama perfectă, dar părea că eforturile mele erau în zadar. Soțul meu nu ajuta prea mult în casă, iar acum fiul meu îi urma exemplul. M-am simțit ca un eșec.

M-am uitat în jurul casei. Livingul era un dezastru, cu jucării împrăștiate peste tot. Chiuveta din bucătărie era plină de vase murdare. Coșul de rufe era plin ochi. Aveam un termen limită la serviciu pe care mă chinuiam să-l respect. Și acum, pe lângă toate acestea, trebuia să mă ocup de atitudinea fiului meu.

M-am așezat pe canapea și mi-am pus capul în mâini. M-am simțit copleșită și învinsă. Întotdeauna m-am mândrit că pot face față tuturor lucrurilor, dar acum părea că totul se destramă.

M-am gândit la mama și bunica mea. Ele reușiseră întotdeauna să țină totul sub control. Cum au reușit? M-am simțit ca și cum le-aș dezamăgi. M-am simțit ca și cum m-aș dezamăgi pe mine însămi.

Am tras adânc aer în piept și am încercat să mă calmez. Știam că trebuie să vorbesc cu fiul meu despre atitudinea lui, dar nu aveam energia necesară acum. Am decis să las dezordinea pentru moment și să mă concentrez pe termenul limită de la serviciu. Poate după ce voi rezolva asta, voi putea aborda restul casei.

Dar în timp ce stăteam la computer, încercând să mă concentrez pe muncă, nu puteam să nu mă gândesc la cuvintele fiului meu. „Asta e treaba femeilor.” Răsuna în mintea mea, făcându-mi dificil să mă concentrez.

Am realizat că trebuie să fac niște schimbări. Nu puteam continua să încerc să trăiesc conform unui standard imposibil. Trebuia să găsesc un echilibru care să funcționeze pentru mine și familia mea. Dar cum?

Nu aveam încă un răspuns. Tot ce știam era că ceva trebuia să se schimbe. Nu puteam continua așa. Aveam nevoie de ajutor, dar nu știam de unde să încep.

Pe măsură ce ziua trecea, mă simțeam din ce în ce mai copleșită. Dezordinea din casă părea să crească cu fiecare minut. Termenul limită de la muncă plutea asupra mea ca un nor întunecat. Iar cuvintele fiului meu continuau să mă bântuie.

Când soțul meu a venit acasă de la muncă, eram la capătul puterilor. I-am povestit despre ce spusese fiul nostru și cum m-a făcut să mă simt. A ascultat, dar nu părea să înțeleagă cât de mult m-a afectat.

M-am dus la culcare în acea noapte simțindu-mă învinsă și singură. Nu aveam încă o soluție, dar știam că ceva trebuia să se schimbe. Nu puteam continua să încerc să fiu perfectă când era clar imposibil.

A doua dimineață m-am trezit simțindu-mă la fel de copleșită ca și ziua precedentă. Dezordinea era încă acolo, termenul limită de muncă încă plutea asupra mea, iar cuvintele fiului meu încă răsunau în mintea mea.

Nu aveam încă un final fericit. Tot ce aveam era realizarea că ceva trebuia să se schimbe. Și poate că acesta era un început.