„Fiul Meu S-a Căsătorit și Mi-a Cerut să Fac un Credit Ipotecar pentru Ei: Nu Am Putut Suporta Îndrăzneala”

Crescutul lui Andrei de una singură nu a fost deloc ușor. Tatăl lui ne-a părăsit când Andrei avea doar doi ani, lăsându-mă să jonglez cu mai multe locuri de muncă pentru a ne descurca. În ciuda greutăților, eram hotărâtă să-i ofer lui Andrei cea mai bună viață posibilă. A crescut să fie un tânăr responsabil, sau cel puțin așa credeam.

Când Andrei a împlinit 23 de ani, a cunoscut-o pe Ana la un eveniment comunitar local. S-au înțeles imediat și, în câteva luni, Ana a rămas însărcinată. Având în vedere circumstanțele, au decis să se căsătorească rapid. Nouă luni mai târziu, au primit cu bucurie o fetiță frumoasă în lume.

Andrei și Ana s-au mutat cu bunica Anei, doamna Popescu, care era în vârstă de peste 80 de ani. Doamna Popescu avea reputația de a fi dificilă; vârsta ei înaintată părea să-i amplifice încăpățânarea și iritabilitatea. Locuitul sub acoperișul ei era departe de a fi ideal, dar era singura opțiune pe care o aveau la momentul respectiv.

Într-o seară, Andrei a venit la mine acasă cu o privire serioasă pe față. M-a așezat și mi-a explicat că locuitul cu doamna Popescu devenea insuportabil. Certurile constante și lipsa de intimitate le afectau căsnicia și capacitatea de a-și crește fiica într-un mediu liniștit.

„Mamă,” a spus Andrei, „trebuie să ne mutăm de acolo. Eu și Ana am căutat case, dar nu ne putem permite una singuri. Avem nevoie să faci un credit ipotecar pentru noi.”

Am fost luată prin surprindere de cererea lui. Am muncit din greu ani de zile pentru a-mi achita propriul credit ipotecar și pentru a-mi asigura un viitor stabil. Gândul de a lua un alt credit ipotecar era descurajant, ca să nu mai vorbim de presiunea financiară pe care ar fi pus-o asupra mea.

„Andrei,” i-am răspuns, „înțeleg situația ta, dar nu pot să-mi asum o astfel de povară financiară. Este prea riscant.”

Fața lui Andrei s-a înroșit de frustrare. „Mamă, nu înțelegi! Avem nevoie de asta! Nu este doar pentru noi; este și pentru nepoata ta!”

Am simțit un sentiment de vinovăție, dar am rămas fermă. „Îmi pare rău, Andrei. Nu pot să fac asta.”

Conversația s-a încheiat într-o notă amară, iar Andrei a plecat supărat. În următoarele săptămâni, relația noastră a devenit tensionată. Abia dacă mă suna sau mă vizita și, când o făcea, era clar că încă era supărat din cauza refuzului meu.

Într-o zi, am primit un apel de la Ana. Părea disperată și epuizată. „Comportamentul doamnei Popescu se înrăutățește,” a spus ea. „Nu mai putem suporta.”

M-am simțit sfâșiată între dragostea pentru fiul și nepoata mea și propria mea siguranță financiară. Dar știam că luarea unui credit ipotecar nu era soluția. Le-am sugerat să caute opțiuni de locuințe accesibile sau să ceară ajutor de la organizații caritabile locale.

Ana mi-a mulțumit, dar părea neconvinsă. Câteva zile mai târziu, Andrei m-a sunat din nou, de data aceasta cu un ultimatum.

„Mamă, dacă nu ne ajuți, va trebui să ne mutăm departe pentru a găsi ceva ce ne putem permite,” a spus el.

Gândul că se vor muta departe mi-a frânt inima, dar nu puteam lăsa disperarea lor să mă forțeze să iau o decizie care ar putea pune în pericol propriul meu viitor.

„Îmi pare rău, Andrei,” am spus încet. „Nu pot să fac asta.”

Așa cum a promis, Andrei și Ana s-au mutat la câteva județe distanță într-o lună. Distanța a făcut dificilă menținerea relației noastre și, în timp, comunicarea noastră s-a redus la apeluri telefonice ocazionale și felicitări de sărbători.

Mă gândesc adesea la ce ar fi putut fi dacă aș fi fost de acord să iau acel credit ipotecar. Dar în adâncul sufletului știu că am luat decizia corectă pentru mine. Uneori, a face ceea ce este mai bine pentru tine înseamnă să iei decizii dificile pe care alții poate nu le înțeleg.