„Se Gândește Doar la Fiul Său din Căsătoria Anterioară, În Timp ce Băiețelul Nostru Are și El Nevoie de un Tată”

Când m-am căsătorit cu Andrei, știam că are un fiu dintr-o căsătorie anterioară. Admiram devotamentul său de a fi un tată bun pentru Alex, care avea doar cinci ani la acea vreme. Andrei și cu mine am avut curând un fiu al nostru, Matei, și eram entuziasmată ca familia noastră mixtă să crească împreună. Cu toate acestea, pe măsură ce anii au trecut, a devenit clar că atenția lui Andrei era disproporționat concentrată asupra lui Alex, lăsându-l pe Matei să se simtă neglijat.

Andrei petrecea adesea weekendurile cu Alex, ducându-l la meciuri de fotbal, excursii de pescuit și chiar aventuri de camping. Deși înțelegeam importanța menținerii unei legături puternice cu Alex, mă durea să-l văd pe Matei lăsat în urmă. Am încercat să vorbesc cu Andrei despre asta, dar avea mereu același răspuns: „Matei ne are pe amândoi aici în fiecare zi. Alex mă are doar în weekenduri. El are mai multă nevoie de mine.”

Nu puteam contrazice logica, dar asta nu făcea situația mai ușoară pentru Matei sau pentru mine. Matei privea de la fereastră cum Andrei pleca cu Alex, cu fața mică lipită de geam, ochii plini de dorință. Am făcut tot posibilul să umplu golul, ducându-l pe Matei în parc, citindu-i povești înainte de culcare și jucându-mă cu el. Dar nu eram tatăl lui.

Într-o seară, după un alt weekend în care Andrei fusese absent cu Alex, Matei mi-a pus o întrebare care mi-a frânt inima. „Mami, de ce nu mă iubește tati la fel de mult cum îl iubește pe Alex?” L-am ținut aproape și l-am asigurat că tatăl său îl iubește foarte mult, dar în adâncul sufletului știam că doar cuvintele nu puteau repara ruptura crescândă.

Pe măsură ce timpul trecea, absența lui Andrei devenea tot mai pronunțată. A început să rateze evenimente importante din viața lui Matei—prima sa piesă de teatru la școală, meciurile sale de fotbal, chiar și petrecerea sa de ziua de naștere. Fiecare ocazie ratată era o altă crăpătură în inima lui Matei. Am încercat să compensez fiind prezentă la fiecare moment, dar era clar că Matei avea nevoie de prezența tatălui său.

L-am confruntat din nou pe Andrei, implorându-l să vadă cât de mult avea nevoie Matei de el. „Andrei, ratezi atât de multe din viața lui Matei. El are nevoie de tine aici, nu doar pe margine,” i-am spus, cu vocea tremurândă de emoție.

Andrei a oftat și m-a privit cu ochi obosiți. „Știu că e greu, dar Alex se luptă fără o figură paternă în viața sa zilnică. Încerc să fiu acolo pentru amândoi.”

„Dar nu ești,” am răspuns încet. „Ești acolo pentru Alex, dar nu ești aici pentru Matei.”

Conversațiile noastre se terminau mereu la fel—cu Andrei promițând că va face mai bine, dar niciodată urmând promisiunea. Distanța dintre el și Matei se mărea cu fiecare zi care trecea. Matei devenea mai tăcut, mai retras. A încetat să mai întrebe când va veni tati acasă și a început să-și găsească alinarea în propria companie.

Într-o noapte, când l-am băgat pe Matei în pat, m-a privit cu ochii plini de lacrimi și a șoptit: „Mami, va veni vreodată tati înapoi pentru mine?” L-am îmbrățișat strâns, lacrimile mele căzând pe perna lui. „Nu știu, dragule,” i-am șoptit înapoi. „Dar eu sunt aici pentru tine.”

Anii au trecut și distanța dintre Andrei și Matei a devenit o prăpastie de netrecut. Andrei a continuat să fie un tată devotat pentru Alex, dar făcând asta, a pierdut șansa de a fi un tată pentru Matei. Cinele noastre în familie au devenit momente tăcute, pline de cuvinte nespuse și tristețe persistentă.

Matei a crescut simțind absența iubirii și atenției tatălui său. A excelat la școală și în sporturi, dar mereu exista o umbră asupra realizărilor sale—o umbră aruncată de tatăl care nu a fost niciodată cu adevărat acolo pentru el.

În cele din urmă, familia noastră a rămas fracturată. Devotamentul lui Andrei față de Alex a venit cu prețul relației sale cu Matei. Și deși am făcut tot posibilul să fiu atât mamă cât și tată pentru fiul nostru, știam că nimic nu putea înlocui iubirea și prezența unui tată care a ales să fie absent.