Adevărul care doare: Povestea mea și a nepoatei mele, Mara

— Bunico, trebuie să-ți spun ceva… vocea Marei tremura, iar ochii ei mari, căprui, mă priveau cu o intensitate care m-a făcut să scap cana de ceai pe masă. Era seară, ploua mărunt la geam, iar în bucătăria noastră mică mirosea a cozonac și a teamă. Am simțit cum mi se strânge inima. Mara nu era genul care să dramatizeze. Avea doisprezece ani și o maturitate pe care nu i-o doream, dar pe care viața i-o pusese pe umeri.

— Ce s-a întâmplat, draga mea? am întrebat încercând să-mi păstrez vocea calmă.

A ezitat o clipă, apoi a rostit cuvintele care mi-au sfâșiat sufletul: — Mama nu e în Italia. N-a fost niciodată acolo. A plecat… și nu s-a mai întors pentru că nu a vrut să mă crească.

Am simțit cum tot ce am construit în ultimii doisprezece ani se prăbușește peste mine. Am vrut să-i spun că nu e adevărat, că mama ei o iubește, că totul e o neînțelegere. Dar privirea Marei era prea lucidă pentru vârsta ei. Știa. Știa de mult.

M-am ridicat încet de pe scaun și am mers la fereastră. Ploua tot mai tare. M-am gândit la ziua aceea de acum doisprezece ani când poliția mi-a adus-o pe Mara acasă. Avea trei ani, părul ciufulit și ochii roșii de plâns. Mi-au spus că Irina a plecat la muncă în străinătate și că nu are cine să aibă grijă de copil până se întoarce. Am acceptat fără să clipesc. Era nepoata mea. Cum să nu o primesc?

Irina fusese mereu o fire rebelă. A rămas însărcinată la douăzeci de ani cu un băiat care a dispărut imediat ce a aflat vestea. Eu și soțul meu, Doru, am încercat să o sprijinim cum am putut. Dar Irina voia altceva de la viață. Visa la libertate, la orașe mari, la viață ușoară. Când a venit poliția cu Mara, am crezut că e doar o rătăcire temporară.

— O să revină curând, mi-am spus atunci. O să-și dea seama că locul ei e aici, lângă copilul ei.

Au trecut săptămâni, luni, ani. Irina suna rar, trimitea câte un pachet cu haine sau dulciuri din când în când. Îi spuneam Marei că mama ei muncește din greu pentru ea, că o iubește și că într-o zi se vor reuni. Dar în fiecare an promisiunea asta devenea tot mai greu de rostit.

Mara a crescut frumos, dar mereu cu o umbră în privire. La școală era silitoare, dar nu vorbea niciodată despre mama ei. Colegii o întrebau unde e mama ei și ea răspundea mecanic: „E în Italia, muncește”.

Într-o zi, când avea opt ani, am găsit-o plângând în baie. — Bunico, de ce nu vine mama niciodată la serbare? De ce nu mă sună de ziua mea? Am mințit-o atunci: — E ocupată, draga mea, dar te iubește mult.

Minciunile mele au devenit ziduri între noi două. Îmi spuneam că o protejez de adevăr, dar poate doar mă protejam pe mine însămi de rușinea eșecului ca mamă.

În ultimii ani, Mara s-a apropiat mult de mine. Îmi povestea totul: despre prietenele ei, despre băiatul care îi lăsa bilețele în bancă, despre visele ei de a deveni medic veterinar. Dar niciodată despre Irina.

Adevărul a ieșit la iveală într-o zi ploioasă de aprilie. Mara găsise într-un sertar vechi o scrisoare de la Irina către mine: „Mamă, nu pot să mă întorc. Nu sunt făcută pentru viața asta. Ai grijă de Mara cum ai avut grijă și de mine.”

— De ce nu mi-ai spus niciodată? m-a întrebat Mara cu voce stinsă.

Am izbucnit în plâns. — Pentru că am vrut să te protejez… Pentru că am sperat mereu că se va întoarce și totul va fi bine.

— Nu vreau să mă mai minți, bunico. Vreau să știu adevărul.

Am stat mult timp îmbrățișate în acea seară. I-am povestit totul: despre Irina copilă, despre greșelile mele ca mamă, despre frica mea de singurătate și despre speranța care nu m-a părăsit niciodată.

— Nu știu dacă pot s-o iert pe mama ta… dar te iubesc pe tine mai mult decât orice pe lume.

Mara m-a privit cu lacrimi în ochi: — Și eu te iubesc, bunico. Tu ești mama mea adevărată.

De atunci relația noastră s-a schimbat. Nu mai există minciuni între noi. Mara a început să scrie scrisori către Irina – unele le trimite pe adresa veche din buletinul ei, altele le păstrează într-un jurnal secret. Eu am început să merg la biserică mai des și să mă rog pentru iertare – pentru mine și pentru Irina.

Vecinii încă mă întreabă dacă am vești din Italia. Dau din umeri și zâmbesc trist: „Nu știu nimic nou.” Dar în sufletul meu știu că familia noastră nu va mai fi niciodată întreagă.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine ascunzând adevărul atâta timp sau dacă ar fi trebuit să-i spun Marei totul de la început. Poate că fiecare copil are dreptul să știe cine sunt părinții lui cu adevărat – chiar dacă adevărul doare.

Oare câți copii din România trăiesc azi cu sufletul frânt din cauza minciunilor adulților? Și câți bunici își cresc nepoții sperând zadarnic într-o împăcare care nu va veni niciodată?