Cândva eram sufletul petrecerii. Azi nu am cui să-i spun „La mulți ani”… nici măcar mie.

— La mulți ani, Irina! — am șoptit în oglindă, cu vocea răgușită de tăcere. Era 7 dimineața și soarele abia se strecura printre jaluzelele prăfuite. M-am uitat la telefon: niciun mesaj, nicio notificare. În alți ani, la ora asta, deja răspundeam la zeci de urări, râdeam la glumele Mariei sau la pozele haioase trimise de Vlad. Azi… nimic. Doar eu și ecoul propriilor gânduri.

M-am ridicat din pat cu greu, încercând să-mi amintesc ultima dată când am simțit cu adevărat că aparțin cuiva. Cândva eram sufletul petrecerii, cea care organiza ieșiri, cine festive, excursii la munte sau la mare. Oamenii veneau la mine pentru sfaturi, pentru o vorbă bună sau pur și simplu pentru că le plăcea energia mea. Acum, apartamentul meu e tăcut ca o biserică pustie.

— Irina, nu mai dramatiza! — mi-am spus, încercând să-mi smulg un zâmbet. Dar nu era decât o mască subțire peste o rană adâncă.

Am pornit cafeaua și m-am așezat la masa din bucătărie, privind pe geam la blocurile gri din cartierul Titan. Mi-am amintit de anii studenției, când stăteam cu Andreea și Raluca în chirie, când fiecare zi era o aventură și fiecare aniversare un motiv de sărbătoare. Atunci nu conta că aveam bani puțini sau că mâncam paste cu ketchup — eram împreună.

Telefonul a vibrat scurt. Un mesaj de la bancă: „La mulți ani! Primești 10 lei bonus la orice plată.” Am râs amar. Asta era viața mea acum: urări automate și bonusuri impersonale.

Am deschis Facebook-ul din reflex. Poate cineva a scris pe perete. Nimic. Doar reclame și amintiri din anii trecuți: poze cu torturi, baloane, oameni care mă îmbrățișau. Unde sunt toți acum?

Mi-am amintit ultima ceartă cu mama. Era înainte de Crăciun, când i-am spus că nu mai pot veni acasă pentru că am prea mult de lucru. Ea a tăcut la telefon, apoi a spus doar: „Sper să nu-ți pară rău cândva.” Atunci am crezut că exagerează. Acum îi simt lipsa mai mult ca niciodată.

La birou, lucrurile s-au schimbat după pandemie. Mulți colegi au plecat sau au fost concediați. Eu am rămas, dar atmosfera s-a răcit. Nu mai ieșim la cafea, nu mai povestim despre weekenduri sau vacanțe. Fiecare e prins în propriile griji.

— Irina, vii la masa de prânz? — m-a întrebat într-o zi Alina, colega mea cea nouă.
— Nu pot acum, am un call urgent… — am mințit.

Adevărul e că nu voiam să fiu vulnerabilă în fața unor oameni pe care nu-i cunoșteam bine. Mi-era teamă să nu fiu respinsă sau judecată pentru cine am devenit: o femeie trecută de 35 de ani, fără familie proprie, fără prieteni apropiați.

Seara, după ce am terminat de lucrat, m-am uitat lung la telefon. Sora mea, Laura, nu mă sunase nici ea. De fapt, nu mai vorbiserăm de luni bune, după ce ne-am certat pe tema moștenirii bunicii. Fiecare a rămas cu orgoliul ei și cu tăcerea apăsătoare dintre noi.

Am decis să ies la o plimbare prin parc. Aerul rece mi-a limpezit mintea. Pe alei vedeam grupuri de tineri râzând, familii cu copii alergând după baloane colorate. M-am așezat pe o bancă și am privit cerul. M-am întrebat unde am greșit. Când am început să mă izolez? Poate când am pus cariera pe primul loc? Sau când am refuzat invitațiile pentru că eram prea obosită? Sau poate când am lăsat conflictele nerezolvate să se adune ca praful pe mobilă?

Mi-am scos telefonul și am scris un mesaj către Maria: „Hei! Îți amintești când făceam petreceri-surpriză? Mi-e dor de vremurile alea…” Am șters mesajul înainte să-l trimit. Mi-era teamă de răspunsul ei — sau mai rău, de lipsa lui.

Când m-am întors acasă, am găsit un bilet sub ușă: „Irina, dacă ai nevoie de ceva, suntem în apartamentul 12. Cu drag, familia Popescu.” Era scrisul stângaci al bătrânei de la etajul 3. M-a emoționat gestul ei simplu.

Am plâns în hohote pentru prima dată după mult timp. Nu pentru că era ziua mea și eram singură, ci pentru că mi-am dat seama cât de mult m-am îndepărtat de oameni — și cât de greu e să recuperezi ceea ce ai pierdut.

În noaptea aceea am decis să fac primul pas spre împăcare. Am sunat-o pe mama.
— Mamă… îmi pare rău că n-am fost acolo când ai avut nevoie de mine.
A tăcut câteva secunde.
— Și mie mi-e dor de tine, Irina…

Am vorbit ore întregi despre copilărie, despre tata care nu mai e printre noi, despre visurile pe care le aveam cândva. Am plâns amândouă și ne-am promis că vom încerca să ne vedem mai des.

A doua zi dimineață am primit un mesaj de la Maria: „La mulți ani! Îmi pare rău că n-am mai ținut legătura… Hai să bem o cafea săptămâna asta?”

Poate nu voi mai fi niciodată sufletul petrecerii ca altădată. Dar pot fi prezentă în viața celor care contează cu adevărat.

Oare câți dintre noi ajungem să ne simțim invizibili tocmai pentru că ne e teamă să cerem ajutor sau să spunem „mi-e dor”? Cât de greu e să recunoști că ai nevoie de ceilalți — și cât curaj îți trebuie să faci primul pas spre împăcare?