„Câți copii vrei să ai?”: Povestea unei familii împărțite din Ploiești

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot să te aud cum îmi spui ce să fac cu viața mea!
Mihaela țipa din pragul bucătăriei, cu ochii roșii și obrajii umezi. Era a treia oară în ultimele două săptămâni când discuția noastră despre copii se transforma într-o ceartă. În jurul nostru, casa părinților din Ploiești mirosea a ciorbă de perișoare și a vechi, iar pe masa din sufragerie se adunaseră jucării, hârtii și o sticlă de Cola pe jumătate goală.

Eu stăteam în picioare, cu mâinile strânse pe spătarul scaunului, încercând să-mi țin vocea calmă:
— Mihaela, nu e vorba că vreau să-ți controlez viața. Dar ai deja patru copii. Tu și Sorin abia vă descurcați cu banii. Mama plânge în fiecare seară de griji. Nu vezi că toată familia suferă?

Mihaela s-a uitat la mine cu o furie pe care nu i-o știam:
— Familia suferă pentru că nu mă acceptați așa cum sunt! Pentru că nu vă convine că nu trăiesc după regulile voastre! Eu și Sorin ne iubim copiii. Și dacă vreau să mai fac încă doi, e treaba mea!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. În mintea mea răsunau vorbele tatălui nostru, spusese cu o seară înainte:
— Radu, tu ești băiatul cel mare. Trebuie să ai grijă de soră-ta. Să nu o lași să-și distrugă viața.

Dar ce înseamnă „să-și distrugă viața”? Cine sunt eu să decid asta?

Mihaela a trântit ușa bucătăriei și am rămas singur, cu sunetul pașilor ei pe hol și cu privirea mamei care încerca să mă liniștească:
— Las-o, Radule… Fiecare om știe ce-i mai bine pentru el.

Dar eu nu puteam să las lucrurile așa. Îmi aminteam cum, în copilărie, Mihaela era mereu cea care aduna toți copiii de pe stradă la joacă. Îi plăcea să fie „mama” grupului. Poate că dorința ei de a avea mulți copii era ceva firesc. Dar eu vedeam altceva: facturi neplătite, haine vechi, certuri cu Sorin despre bani, copiii bolnavi care nu ajungeau la doctor pentru că nu aveau asigurare.

Într-o seară, după ce copiii Mihaelei adormiseră claie peste grămadă în camera lor mică, am încercat din nou să vorbim. Sorin era la muncă de noapte la benzinărie.

— Mihaela, te rog… Nu vreau să te rănesc. Dar nu crezi că ar trebui să te gândești și la viitorul lor? La ce le poți oferi?

Ea s-a uitat la mine obosită, dar hotărâtă:
— Radu, tu ai ales alt drum. Ai o singură fată și o duci bine. Dar eu nu pot trăi fără gălăgia asta, fără dragostea lor. Știu că e greu. Dar fiecare copil e o minune pentru mine.

Am tăcut. Nu știam ce să mai spun. În ochii ei vedeam o lumină pe care nu o puteam înțelege.

A doua zi, mama m-a tras deoparte:
— Radule, las-o pe Mihaela în pace. Tu n-ai trecut prin ce-a trecut ea cu Sorin. Nu știi cât s-au chinuit ca să aibă copii…

Am aflat atunci ceva ce nu știam: Mihaela pierduse două sarcini înainte să-l nască pe cel de-al doilea băiat. Poate că fiecare copil era pentru ea o victorie împotriva durerii.

Dar conflictele au continuat. Tata refuza să-i mai dea bani, spunând că „nu poți face copii pe bandă rulantă și să aștepți ca alții să te ajute”. Mama plângea între noi doi, încercând să ne împace. Sora mea cea mică, Alina, se mutase la București tocmai ca să scape de scandaluri.

Într-o duminică, la masă, tata a izbucnit:
— Mihaela, dacă mai faci un copil, eu nu mai calc la tine în casă! Ajunge!

Mihaela s-a ridicat încet de la masă și a spus doar atât:
— Atunci să nu mai vii.

A plecat cu copiii acasă la ea. Tata a rămas cu capul în mâini. Eu am simțit că familia noastră se rupe încet, ca o pânză veche.

Au trecut luni fără să ne vorbim. Eu am încercat să-mi văd de viață: serviciu la bancă, fetița mea la grădiniță, soția mereu obosită după turele la spital. Dar gândul la Mihaela mă măcina. Oare chiar făcusem bine? Oare aveam dreptul să-i spun cum să-și trăiască viața?

Într-o zi am primit un mesaj:
„Radu, am născut o fetiță sănătoasă. O cheamă Ana-Maria.”

Am plâns singur în mașină. Am simțit rușine și ușurare în același timp.

După câteva zile m-am dus la ea cu un buchet de flori și un pachet de pampers.
Mihaela m-a privit lung:
— Nu vreau să mă ierți sau să mă judeci. Vreau doar să fii fratele meu.

Am îmbrățișat-o fără cuvinte. Copiii s-au strâns în jurul nostru râzând.

Acum stau și mă întreb: Oare cât de mult avem dreptul să ne băgăm în viețile celor dragi? E iubirea uneori doar o formă de control? Sau ar trebui pur și simplu să acceptăm alegerile celuilalt?