Duminica în care adevărul a ieșit la iveală: Povara unei mame între tăcere și dreptate

— Mamă, să nu faci vreo prostie la masă, te rog! Vlad mă privea cu ochii lui verzi, aceiași ochi pe care îi avea și tatăl lui înainte să ne părăsească. Îmi tremurau mâinile pe fața de masă apretată, iar inima îmi bătea nebunește. Irina stătea în prag, zâmbind larg, cu un buchet de flori în mână. Nu era prima dată când o vedeam, dar era prima dată când o vedeam altfel: ca pe viitoarea noră.

Nu știu dacă ați simțit vreodată cum trecutul vă izbește în față ca un val rece. În clipa aceea, am revăzut-o pe Ana, fiica mea, plângând în fiecare seară în camera ei, refuzând să-mi spună ce s-a întâmplat la școală. Ani de zile am încercat să o ajut, dar ea s-a închis în sine și a plecat la facultate în Cluj fără să privească înapoi. Și acum, fata aceea care îi făcuse rău era aici, râzând și povestind cu Vlad despre planurile lor de viitor.

— Ce faci, mamă? Nu vii la masă? m-a întrebat Vlad, văzând că rămân blocată în hol.

— Vin imediat, dragul meu, am spus încercând să-mi ascund vocea tremurată.

La masă, Irina era fermecătoare. Povestea despre jobul ei la o agenție de publicitate din București și despre cum l-a cunoscut pe Vlad la un festival de muzică. Mama lui Vlad, adică eu, stăteam cu mâinile strânse sub masă și încercam să nu mă uit prea mult la ea. Dar nu puteam să nu observ: același zâmbet fals, aceeași privire rece pe care o avea când o umilea pe Ana în fața clasei.

— Știi, Vlad mi-a spus că ai două fete gemene! Ce face Ana? a întrebat Irina brusc.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Vlad a intervenit repede:

— Ana e bine, lucrează la Cluj. Nu prea mai vine pe acasă…

Irina a zâmbit larg:

— Mă bucur! Poate ne vedem cândva toți patru!

Am simțit că nu mai pot respira. Am fugit la bucătărie sub pretextul că trebuie să aduc desertul. M-am sprijinit de chiuvetă și am început să plâng în hohote. Cum puteam să-i spun lui Vlad că fata pe care o iubea era cea care îi distrusese surorii lui adolescența? Cum puteam să stric tot ce construisem pentru copiii mei?

Când m-am întors cu prăjitura, Irina povestea despre copilăria ei:

— Am avut și eu momente grele la școală… Dar cine n-a avut?

M-am uitat la ea și am simțit furia mocnind în mine. Nu era drept! Ana nu avusese doar „momente grele”, ci ani întregi de umilințe și izolare. Știam că dacă nu spun nimic acum, n-o să mai pot dormi niciodată liniștită.

După masă, Vlad m-a ajutat să strângem vasele.

— Mamă, ce ai? Pari foarte agitată.

— Vlad… trebuie să-ți spun ceva important despre Irina.

El s-a uitat la mine speriat:

— Ce s-a întâmplat?

Am inspirat adânc și i-am povestit totul: cum Irina și grupul ei o hărțuiau pe Ana zilnic, cum i-au spart telefonul și au răspândit poze cu ea pe internet, cum Ana a vrut să renunțe la școală din cauza lor. Vlad a rămas mut. Apoi a izbucnit:

— De ce nu mi-ai spus niciodată? De ce nu mi-a zis Ana?

— Pentru că Ana nu voia să te îngrijoreze. Și pentru că eu am sperat mereu că trecutul va rămâne acolo unde îi e locul…

Vlad a ieșit val-vârtej din bucătărie și s-a dus direct la Irina. I-am auzit vocile ridicate din sufragerie:

— E adevărat ce spune mama? Ai făcut asta?

Irina a tăcut câteva secunde. Apoi a început să plângă:

— Eram copil… Nu știam ce fac… Îmi pare rău!

Vlad a plecat fără să mai spună nimic. Irina a venit la mine cu ochii roșii:

— Doamnă Maria, vă rog să mă iertați! N-am știut cât de mult am rănit-o pe Ana…

Am privit-o lung:

— Unele răni nu se vindecă niciodată cu adevărat. Dar poate că e timpul să-ți ceri iertare direct de la ea.

După acea duminică nimic n-a mai fost la fel. Vlad n-a mai vorbit cu Irina o vreme. Ana m-a sunat plângând când a aflat totul și mi-a spus că se simte eliberată pentru prima dată după atâția ani. Eu am rămas cu sufletul sfâșiat între doi copii pe care îi iubesc la fel de mult și cu întrebarea dacă am făcut bine sau rău spunând adevărul.

Poate că uneori adevărul doare mai tare decât minciuna. Dar cum poți construi ceva trainic pe tăcere? Voi ce ați fi făcut în locul meu?