Duminica în care am devenit străină în propria familie

— Mamă, poate duminica asta să nu mai vii la noi? Vrem să stăm doar noi, să ne odihnim puțin…
Cuvintele Anei, nora mea, au căzut ca o piatră rece în stomacul meu. Eram în bucătărie, cu telefonul lipit de ureche, iar mâinile îmi tremurau pe cana de ceai. Am simțit cum mi se taie respirația. Duminica era ziua noastră, ziua în care ne adunam toți la masă, râdeam, povesteam, iar eu găteam cu drag pentru băiatul meu, pentru nepoțica mea, pentru Ana.

— Sigur, Ana… cum vreți voi, am reușit să spun, încercând să-mi ascund vocea tremurată.

Am închis telefonul și m-am așezat pe marginea patului. Ochii mi s-au umplut de lacrimi. M-am uitat la poza de pe noptieră: eu, Mihai și Vlad, băiatul meu, la botezul nepoatei. Zâmbeam toți trei, iar Ana ținea fetița în brațe. Atunci eram o familie. Acum, mă simțeam ca un musafir nedorit.

Toată săptămâna am retrăit momentul acela. M-am întrebat dacă am făcut ceva greșit. Poate că am fost prea prezentă? Poate că am dat sfaturi fără să mi se ceară? Sau poate Ana nu m-a vrut niciodată cu adevărat acolo? Am încercat să-mi amintesc fiecare discuție din ultimele luni. Îmi aduceam aminte cum îi spuneam Anei să nu-i dea fetiței prea mult zahăr sau cum îi arătam lui Vlad cum să schimbe scutecele. Poate că păream cicălitoare. Dar nu voiam decât să ajut.

Sâmbătă seara am pregătit totuși cozonacul preferat al lui Vlad. Poate că duminica următoare mă vor chema din nou. Mi-am petrecut noaptea cu gândurile răscolite: oare Vlad știe cât sufăr? Oare el a fost de acord cu Ana? Sau pur și simplu nu mai are nevoie de mine?

Duminica dimineață am ieșit la piață, ca de obicei. M-am întâlnit cu vecina mea, tanti Lenuța.

— Ce faci, Marioara? Nu mergi la Vlad azi?

Am zâmbit forțat:

— Nu… azi stau acasă. Au zis că vor să fie doar ei.

Tanti Lenuța a dat din cap cu înțelegere:

— Eh, copiii din ziua de azi… Nu mai țin la tradiții ca noi.

Am simțit un nod în gât. M-am întors acasă cu sacoșa plină și sufletul gol. Am pus masa pentru una singură și m-am uitat la telefon din cinci în cinci minute, sperând că Vlad mă va suna. N-a sunat.

După-amiaza am luat albumul cu poze vechi și am început să răsfoiesc paginile. Mi-am adus aminte de copilăria lui Vlad: cum îl duceam la școală, cum îi făceam plăcinta cu mere când era bolnav, cum plângea când îi lipsea tatăl lui plecat la muncă în Italia. Eu am fost mereu acolo pentru el. Acum, când are familia lui, nu mai are nevoie de mine?

Seara târziu, când liniștea casei devenise apăsătoare, am primit un mesaj scurt de la Vlad: „Mamă, sper că ești bine. Ne auzim mâine.” Atât. Fără „mi-e dor de tine”, fără „mulțumim pentru tot”.

A doua zi l-am sunat eu.

— Vlad, ești bine?

— Da, mamă… doar că Ana a vrut să stăm puțin doar noi trei. Să nu te superi.

— Nu mă supăr… doar că mi-e dor de voi.

A tăcut câteva secunde.

— Știu, mamă… dar și noi avem nevoie de timp pentru noi.

Am simțit cum mi se rupe inima. Am închis repede ca să nu mă audă plângând.

În zilele următoare m-am simțit tot mai singură. Prietenele mele îmi spuneau că așa e viața: copiii cresc și pleacă. Dar eu nu voiam să fiu doar o prezență ocazională în viața lui Vlad. Îmi doream să fiu parte din familia lor.

Am încercat să vorbesc cu Ana într-o zi când am dus fetița la grădiniță.

— Ana, dacă am făcut ceva greșit… te rog să-mi spui.

Ea s-a uitat la mine puțin jenată:

— Nu e nimic grav, doamnă Marioara… doar că uneori simțim nevoia să fim doar noi trei. Vlad muncește mult, eu sunt obosită… Avem nevoie de liniște.

Am dat din cap și am zâmbit fals. În sufletul meu însă era furtună.

Într-o seară, după ce m-am rugat pentru sănătatea lor, m-am uitat lung pe geam la luminile orașului și m-am întrebat: oare chiar așa trebuie să fie? Să devin oaspete în viața propriului copil? Să fiu invitată doar când au ei chef? Oare dragostea de mamă se termină când copilul devine adult?

Poate că ar trebui să-mi găsesc alte preocupări, să nu mai trăiesc doar pentru duminicile petrecute împreună. Dar cum să umplu golul acesta? Cum să nu mă simt inutilă?

Mă întreb: câți dintre noi ajungem străini în propriile familii? Câți părinți își pierd locul fără să știe unde au greșit? Voi ce ați face în locul meu?