„Ia-l pe copil, nu-mi pasă” – Povestea unei fete din România despre trădarea mamei și drumul spre iertare
„Ia-l pe copil, nu-mi pasă!” – cuvintele astea încă îmi răsună în minte, chiar dacă au trecut mai bine de douăzeci de ani. Eram în holul mic al apartamentului nostru din cartierul Dristor, cu geaca subțire pe mine și ghiozdanul atârnând greu pe umăr. Mama stătea rezemată de ușă, cu brațele încrucișate și privirea rece, iar tata, cu ochii roșii de la plâns, încerca să mă tragă spre ieșire. „Nu pot să cred că faci asta, Lenuța”, a spus el printre dinți. Mama a ridicat din umeri: „Nu mai am de unde să plătesc chiria. Ia-l și fă ce vrei cu el.”
Aveam doar zece ani atunci, dar am simțit că lumea mea s-a prăbușit. Tata m-a luat de mână și am coborât scările blocului fără să ne uităm înapoi. Am ajuns la garsoniera lui mică din Pantelimon, unde am dormit pe o saltea veche, printre cutii cu haine și miros de mucegai. În fiecare seară, tata încerca să mă facă să râd, să uit, dar ochii lui trădau mereu o tristețe adâncă. „O să fie bine, Ilinca”, îmi spunea el, dar nici el nu credea asta cu adevărat.
Zilele au trecut greu. La școală, colegii mă întrebau de ce nu mai vine mama la ședințe sau de ce nu mai port haine noi. Doamna dirigintă, doamna Popa, m-a chemat într-o zi la ea în cancelarie: „Ilinca, ești sigură că totul e bine acasă?” Am dat din cap că da, dar în sufletul meu urlam după ajutor. Tata lucra două schimburi la fabrica de mobilă și venea acasă obosit, cu palmele crăpate și ochii goi. Îmi aducea uneori cornuri uscate de la brutăria din colț și mă întreba dacă mi-e dor de mama. Nu răspundeam niciodată.
Într-o seară, după ce am adormit pe canapea cu televizorul pornit pe telenovele, l-am auzit pe tata vorbind la telefon. „Nu știu ce să fac cu fata… Nu mai vrea să vorbească despre maică-sa. Parcă s-a stins ceva în ea.” Am închis ochii strâns și mi-am promis că nu voi mai plânge niciodată pentru ea.
Anii au trecut. Am crescut repede, poate prea repede. La paisprezece ani am început să lucrez la un magazin alimentar din cartier ca să-l ajut pe tata cu banii. Învățam noaptea pentru școală și ziua aranjam rafturi sau spălam podeaua. Uneori, când vedeam mame venind cu fetele lor la cumpărături, simțeam un gol în stomac și o furie mocnită. De ce eu nu meritam dragostea ei? Ce făcusem atât de rău?
La optsprezece ani am intrat la facultate la Litere, la buget. Tata a plâns când a aflat: „Ești lumina mea, Ilinca.” M-am mutat la cămin și am început o viață nouă, dar rana veche nu se vindeca. Într-o zi, la bibliotecă, am găsit o carte despre iertare și relații toxice. Am citit-o pe nerăsuflate și m-am întrebat dacă aș putea vreodată să o iert pe mama.
Într-o duminică ploioasă din noiembrie – exact ca atunci când m-a dat afară – am primit un mesaj pe Facebook de la o femeie necunoscută: „Bună, Ilinca. Sunt mama ta.” Am simțit cum mi se taie respirația. Am citit mesajul de zeci de ori înainte să-i răspund: „Ce vrei?”
A urmat un șir lung de mesaje în care încerca să-mi explice că a fost disperată, că nu a avut de ales, că a vrut să-mi fie mai bine fără ea. „Am greșit enorm”, mi-a scris. „Dar nu am încetat niciodată să mă gândesc la tine.”
Am acceptat să ne vedem într-o cafenea mică din centru. Când am intrat, am recunoscut-o imediat: avea părul încărunțit și ochii obosiți, dar zâmbetul acela fals era același. S-a ridicat și m-a îmbrățișat stângaci. M-am tras înapoi.
– De ce ai făcut asta? am întrebat-o direct.
A oftat adânc.
– Eram tânără, proastă și speriată. Aveam datorii peste tot și nu vedeam nicio ieșire. Am crezut că tata tău te va crește mai bine decât aș fi putut eu vreodată.
– Dar nu ai încercat niciodată să mă vezi! Ai dispărut ca și cum n-aș fi existat!
A început să plângă.
– Mi-a fost rușine… Și frică… N-am avut curajul să te caut până acum.
Am stat acolo minute bune fără să spun nimic. În sufletul meu era un război: ura veche se lupta cu dorința de a avea o mamă.
Am plecat fără să-i spun dacă o iert sau nu. Seara aceea am plâns pentru prima dată după mulți ani. Tata m-a sunat și mi-a spus doar atât: „Orice ai decide, eu sunt aici.”
Au trecut luni până când am putut să-i scriu mamei din nou. Ne-am mai întâlnit de câteva ori; încet-încet am început să-i ascult povestea fără să o judec atât de aspru. Dar rana nu s-a vindecat nici acum complet.
Uneori mă întreb dacă iertarea e posibilă sau dacă doar ne mințim că putem trece peste trădările celor dragi. Poate că unele răni rămân deschise toată viața – sau poate că timpul chiar vindecă totul? Voi ce credeți: putem ierta cu adevărat pe cineva care ne-a abandonat?