În umbra zilei mele de naștere: O mamă între iubire și pierdere

— Nu vreau să vin la ziua ta, mamă. Nu mă simt bine aici.

Cuvintele Mirunei au căzut ca o ploaie rece peste bucătăria în care tocmai terminasem de aranjat farfuriile pentru masa festivă. Radu, fiul meu, stătea între noi, cu ochii în podea, incapabil să spună ceva. Am simțit cum mi se strânge inima. Era pentru prima dată când cineva refuza să vină la ziua mea, și nu era oricine, ci femeia pe care fiul meu o alesese să-i fie soție.

— Miruna, te rog… E important pentru mine. Nu cer mult. Doar să fim împreună, ca o familie, am șoptit, încercând să-mi ascund vocea tremurândă.

Ea s-a uitat la mine cu acea privire rece pe care o cunoscusem prea bine în ultimii doi ani. — Nu pot să mă prefac că totul e bine când nu e. Știi foarte bine că nu mă simt acceptată aici.

Radu a încercat să intervină: — Haideți, vă rog… Nu putem măcar azi să lăsăm totul deoparte?

Am simțit cum lacrimile îmi urcă în ochi, dar m-am abținut. Nu voiam să le arăt cât de mult mă doare. M-am întors spre chiuvetă și am început să spăl o cană care era deja curată. În mintea mea se derulau amintiri cu Radu mic, alergând prin curte, râzând cu gura până la urechi. Atunci eram fericiți. Atunci eram o familie.

Totul s-a schimbat când a apărut Miruna. O fată frumoasă, educată, dar mereu distantă cu mine. De la început am simțit că nu mă place. Poate am fost prea protectoare cu Radu, poate am spus lucruri pe care nu trebuia să le spun. Dar tot ce am făcut a fost din dragoste pentru el.

În seara aceea, după ce au plecat, am rămas singură în bucătărie. Am privit masa goală și am simțit un gol imens în suflet. M-am întrebat unde am greșit. De ce nu pot să-mi țin familia unită? De ce trebuie să aleg între liniștea mea și fericirea fiului meu?

A doua zi dimineață, sora mea, Lidia, m-a sunat:

— Ce faci, Ilinca? Ești bine?

— Nu prea… iar s-au certat cu mine. Miruna nu vrea să vină la ziua mea.

— Las-o în pace, draga mea. Poate are și ea motivele ei. Nu te mai consuma atât. Radu te iubește, dar trebuie să-și trăiască viața lui.

— Dar eu ce fac cu viața mea? Am rămas singură în casa asta mare… Mă simt ca o străină în propria familie.

Lidia a oftat la telefon:

— Știi ce cred? Că trebuie să vorbești cu Miruna. Sincer. Fără reproșuri. Să-i spui ce simți.

Am stat toată ziua pe gânduri. Seara, am luat telefonul și i-am scris Mirunei un mesaj: „Aș vrea să vorbim doar noi două. Poate găsim o cale să ne înțelegem.”

Nu mi-a răspuns imediat. Am stat cu ochii pe ecran până târziu în noapte. Când în sfârșit a venit răspunsul — „Bine” — am simțit un fior de speranță.

Ne-am întâlnit într-o cafenea mică din centru. Miruna a venit punctuală, cu fața serioasă.

— Mulțumesc că ai venit, am spus încet.

— Am venit pentru Radu. Nu vreau să-l fac să sufere.

Am inspirat adânc:

— Știu că nu a fost ușor pentru tine aici. Poate am greșit și eu… Am vrut doar să-l protejez pe Radu. Dar cred că am exagerat uneori.

Miruna a ridicat privirea spre mine:

— M-am simțit mereu judecată. Orice făceam era greșit pentru tine. Și știu că nu pot concura cu dragostea ta de mamă.

Mi-au dat lacrimile:

— Nu trebuie să concurezi cu nimeni… Eu doar vreau ca el să fie fericit. Și dacă tu îl faci fericit, atunci asta contează cel mai mult pentru mine.

A tăcut câteva clipe, apoi a spus:

— Poate putem încerca din nou… Dar te rog, lasă-ne spațiu. Avem nevoie să fim și noi o familie.

Am dat din cap și am simțit cum o povară mi se ridică de pe umeri.

În ziua aniversării mele, Radu și Miruna au venit împreună cu un tort mic și un buchet de flori galbene. Nu a fost o petrecere mare ca altădată, dar a fost liniște. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că există speranță.

Acum stau la fereastră și privesc strada pustie. Mă întreb: oare cât de mult trebuie să renunțe o mamă pentru ca fiul ei să fie fericit? Și când începe viața ei proprie? Voi ce ați face în locul meu?