Între două uși: Povestea unei mame care nu-și mai găsește locul

— Nu mai pot, Nora! Nu mai pot să trăiesc așa! — vocea mea tremura, iar mâinile îmi erau reci pe cana de ceai. Nora, nora mea, nici măcar nu s-a uitat la mine. A continuat să-și butoneze telefonul, cu o sprânceană ridicată a lehamite.

— Dacă nu vă convine, puteți merge la Ana. Poate ea are timp de dumneavoastră, a zis încet, aproape șoptit, dar fiecare cuvânt a căzut greu între noi.

Am simțit cum mi se strânge inima. Casa fiului meu, Vlad, nu mai era de mult acasă pentru mine. De când s-au căsătorit, totul s-a schimbat. Nora avea doar 25 de ani, dar părea să știe totul despre viață și despre cum ar trebui să mă port. Mă simțeam ca o musafiră în propria familie.

M-am ridicat încet și am început să-mi strâng câteva haine într-o sacoșă veche. Vlad era la serviciu. Știam că dacă ar fi fost acasă, ar fi încercat să mă liniștească, dar ar fi ales tot liniștea soției lui. Mereu așa făcea. Am ieșit pe ușă fără să mă uit înapoi.

Drumul spre Ana a fost lung și rece. În autobuz, am privit pe geam la blocurile cenușii și la oamenii grăbiți. M-am întrebat unde am greșit ca mamă. Le-am dat totul: mâncare caldă, haine curate, am stat nopți întregi lângă ei când erau bolnavi. Am muncit cot la cot cu soțul meu, Ion, ca să le fie bine. Acum Ion nu mai e. A plecat de cinci ani și de atunci mă simt tot mai singură.

Când am ajuns la Ana, am sunat la interfon cu inima cât un purice.

— Da? — vocea ei era grăbită.

— Eu sunt, mama…

A oftat ușor.

— Urcă…

Am intrat în apartamentul ei micuț și ordonat. Ana era la bucătărie, cu laptopul deschis și o cană de cafea lângă ea.

— Mamă, trebuia să mă anunți… Am mult de lucru azi.

— N-am avut unde să mă duc… La Vlad nu mai pot sta…

Ana s-a uitat la mine cu ochii ei verzi, atât de asemănători cu ai mei când eram tânără.

— Mamă… știi că te iubesc, dar nu pot să am grijă de tine acum. Am deadline-uri, sunt stresată… Nu pot să te ascult toată ziua cum te plângi de Nora sau de Vlad.

M-am așezat încet pe canapea. Am simțit că pământul mi se surpă sub picioare. Am încercat să nu plâng.

— Nu vreau să te deranjez… doar câteva zile…

Ana a dat din cap și s-a întors la laptop. M-am simțit ca o povară. Seara, când s-a întors acasă prietenul ei, Radu, am văzut pe fața lui o umbră de nemulțumire.

— Bună seara…

— Bună seara… — a răspuns scurt și s-a dus direct în dormitor.

În acea noapte am dormit prost pe canapea. M-am gândit la vremurile când copiii mei alergau prin casă și mă strigau „mama”. Acum eram un musafir nedorit.

A doua zi dimineață, Ana mi-a spus:

— Mamă, poate ar trebui să vorbești cu Vlad. Să vă împăcați. Eu chiar nu pot acum…

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am ieșit din casă fără să spun nimic. Am mers pe jos ore întregi prin orașul ăsta mare și străin. M-am oprit într-un parc și am stat pe o bancă, privind copiii altora cum se joacă.

Mi-am amintit de copilăria mea la țară, de mama mea care nu avea nimic dar ne iubea pe toți la fel. Niciodată nu ne-a dat afară din casă. Oare eu unde am greșit? De ce copiii mei nu mă mai vor aproape?

În zilele următoare am încercat să vorbesc cu Vlad la telefon.

— Mamă, știi că te iubesc… Dar Nora e obosită, are serviciu greu… Poate găsești ceva la țară sau la o prietenă…

Am închis telefonul și am plâns în hohote. Nu mai aveam niciun loc al meu.

Într-o zi m-am întâlnit cu vecina mea din blocul vechi unde am locuit zeci de ani.

— Maria, ce faci? Nu te-am mai văzut demult!

— Am plecat de la copii… Nu mă mai vor…

— Of, draga mea… Așa sunt tinerii azi… Dar tu ai fost o mamă bună!

Am simțit pentru prima dată în mult timp că cineva mă înțelege. Am mers la ea acasă și am băut o cafea împreună. Mi-a spus povești despre copiii ei plecați în Italia care nu-i mai dau niciun semn.

Am realizat atunci că nu sunt singură în suferința mea. Câte mame ca mine nu-și mai găsesc locul între pereții copiilor lor? Câte femei ajung să fie străine în propriile familii?

Acum stau într-o cameră micuță în gazdă și încerc să-mi găsesc liniștea printre oameni străini care mă ascultă mai mult decât propriii mei copii.

Mă întreb adesea: oare dragostea de mamă se termină când copiii cresc? Sau doar locul nostru în viețile lor dispare încet-încet? Voi ce credeți — există undeva un „acasă” pentru noi toți?