Între Dragoste și Loialitate: Povestea Mea Între Soțul Meu și Nepoții Mei

— Nu mai pot, Mariana! Ori eu, ori copiii tăi! — vocea lui Ion răsuna în bucătăria mică, cu pereții galbeni, scorojiți de aburii anilor.

Am rămas cu mâna pe cana de ceai, tremurând. Era a treia oară săptămâna asta când Ion ridica vocea. De data asta, însă, privirea lui nu mai era doar obosită, ci plină de o furie mocnită. Pe geam se vedea doar ploaia rece de martie, iar în mine se dădea o furtună și mai mare.

— Ion, sunt copiii noștri… și nepoții noștri. Cum să aleg? — am șoptit, simțind cum mi se strânge inima.

El a trântit farfuria pe masă. — De când a venit Raluca cu copiii aici, nu mai am liniște! Nu mai e casa mea! Tot timpul gălăgie, jucării peste tot… Eu nu mai contez deloc?

Mi-am mușcat buza. Raluca, fata noastră cea mică, divorțase de curând. Fostul ei soț plecase în Italia cu alta, iar ea rămăsese singură cu doi copii mici. Nu avea unde să se ducă. Cum să nu-i primesc? Cum să nu-mi strâng nepoții la piept când îi văd plângând?

Dar Ion… Ion nu mai era omul blând de altădată. Pensionarea îl făcuse morocănos. Îi lipsea rutina serviciului la CFR, îi lipsea respectul pe care îl avea acolo. Acasă, totul îl deranja: râsul copiilor, pașii lor pe hol, chiar și mirosul de lapte cald dimineața.

— Mariana, eu nu mai pot! Ori pleacă ei, ori plec eu! — a spus din nou, cu glasul spart.

Am simțit cum mă prăbușesc pe dinăuntru. Patruzeci de ani împreună… Am crescut două fete, am trecut prin lipsuri, prin boli, prin revoluție. Și acum? Să aleg între omul cu care am împărțit totul și copiii mei?

Noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am uitat la Raluca cum doarme pe canapea, cu Ana și Vlad ghemuiți lângă ea. M-am strecurat în camera noastră și l-am găsit pe Ion stând pe marginea patului, cu capul în mâini.

— Ți-e greu și ție… — am spus încet.

— Nu mă mai regăsesc aici, Mariana. Parcă nu mai sunt acasă… — mi-a răspuns el fără să mă privească.

În zilele următoare, tensiunea a crescut. Raluca încerca să fie cât mai discretă, dar copiii sunt copii: plângeau noaptea după tatăl lor, se certau pe jucării. Ion se retrăgea tot mai mult în camera lui sau ieșea ore întregi la plimbare.

Într-o seară, după ce am adormit copiii, Raluca a venit la mine în bucătărie.

— Mamă… dacă vrei să plecăm, spune-mi. Nu vreau să vă stric liniștea…

Mi-au dat lacrimile.

— Cum să vă dau afară? Sunteți sângele meu! Dar nici pe taică-tu nu pot să-l pierd…

Raluca m-a luat de mână.

— Știu că nu e ușor pentru el. Dar eu n-am unde să mă duc. Am încercat să găsesc chirie… Nu-mi ajung banii nici pentru mâncare uneori.

Am simțit o furie neputincioasă față de lumea asta nedreaptă. Cum e posibil ca după o viață de muncă să ajungem să ne certăm pentru un acoperiș? Cum e posibil ca o mamă singură să nu poată oferi copiilor ei un cămin?

A doua zi dimineață, Ion a venit la masă cu valiza făcută.

— Plec la frate-meu la Buzău. Poate acolo găsesc liniște.

Am rămas împietrită. Copiii s-au uitat speriați la el. Ana a început să plângă:

— Bunicule, nu pleca!

Ion s-a uitat la ea cu ochii umeziți.

— Nu pot, puiule… Nu mai pot…

A ieșit pe ușă fără să se uite înapoi. Am simțit că mi se rupe sufletul în două.

Au trecut săptămâni grele după plecarea lui Ion. Îi simțeam lipsa în fiecare colț al casei: la cafeaua de dimineață, la televizorul dat prea tare seara, la glumele lui stângace. Raluca încerca să mă ajute cât putea, dar vedeam cât îi era de greu și ei.

Într-o zi am primit un telefon de la Ion:

— Mariana… mi-e dor de tine. Dar nu pot veni cât sunt copiii acolo…

Am izbucnit în plâns după ce am închis telefonul. Ce fel de familie suntem dacă nu putem fi împreună la greu?

Am început să mă întreb cine sunt eu fără rolul de soție sau mamă. Am început să ies mai des prin parc cu nepoții, să vorbesc cu vecinele, să citesc cărți pe care le lăsasem uitate pe rafturi. Am descoperit că pot fi și altceva decât liantul dintre ceilalți.

Într-o seară târzie de aprilie, Raluca a venit acasă cu o veste:

— Mamă… am găsit un loc de muncă la o cofetărie și o garsonieră mică aproape de centru. Nu e mult, dar cred că ne vom descurca.

Am simțit un amestec ciudat de bucurie și tristețe. Plecarea lor însemna liniște pentru Ion — dar și un gol pentru mine.

Când au plecat, casa a devenit brusc prea mare și prea tăcută. După câteva zile l-am sunat pe Ion:

— Poți să vii acasă…

A venit cu ochii roșii de oboseală și dor. Ne-am îmbrățișat fără cuvinte.

Dar ceva s-a schimbat între noi. Liniștea nu mai era aceeași liniște; era o liniște apăsătoare, plină de regrete nespuse.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine. Dacă nu cumva am pierdut ceva esențial din mine încercând să-i împac pe toți.

Poate că viața e tocmai această alegere imposibilă între dragoste și loialitate. Oare câți dintre noi nu trăim zilnic această ruptură? Ce ați fi făcut voi în locul meu?