Între sânge și ziduri: Povestea unui apartament și a unei familii destrămate

— Nu înțelegi, Irina, e normal să ajuți familia! Ce-ți trebuie ție două case? Oana are nevoie de stabilitate, nu vezi că și copilul e pe drum? — vocea mamei tremura, iar ochii îi erau roșii de plâns. Stătea în bucătăria mică, cu fața ascunsă în palme, iar eu simțeam cum fiecare cuvânt al ei mă lovește ca o palmă peste obraz.

Nu era prima dată când discutam despre apartamentul din Drumul Taberei, dar acum totul părea mai apăsător. Oana, soția fratelui meu mai mic, Rareș, stătea pe hol cu mâinile încrucișate și privirea rece. De când rămăsese însărcinată, pretențiile ei crescuseră exponențial. Nu mă deranja să ajut, dar să mi se ceară să renunț la singurul lucru care-mi dădea siguranță mi se părea nedrept.

— Mama, nu pot să le dau apartamentul. E moștenirea mea de la bunica. Știi cât am muncit să-l renovez… — vocea mi se frângea, dar încercam să rămân fermă.

— Dar tu ai serviciu bun! Poți sta cu chirie dacă vrei să fii independentă. Oana nu are unde să nască liniștită! — a intervenit Rareș, intrând în bucătărie cu pași apăsați.

Oana a oftat teatral:

— Irina, nu vreau să par nerecunoscătoare, dar chiar nu înțeleg de ce te agăți atât de tare de niște ziduri. Familia e mai importantă decât orice proprietate.

M-am uitat la ea și am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era vorba doar despre apartament. Era despre respect, despre limitele pe care le trasesem cu greu după ani de sacrificii. Crescusem într-o familie unde Rareș fusese mereu favorizat. Eu eram cea care aducea mereu premiile acasă, dar Rareș era cel care primea laudele. Acum, când viața îmi dăduse în sfârșit ceva doar al meu, trebuia să-l dau fără luptă?

Am plecat capul și am ieșit pe balcon. Afară ploua mocnit. M-am sprijinit de balustradă și am încercat să-mi adun gândurile. Îmi veneau în minte serile petrecute cu bunica aici, cum îmi povestea despre tinerețea ei și despre cât de mult a muncit pentru fiecare lucru din casă. Simțeam că o trădez dacă renunțam la tot ce a lăsat în urmă.

Telefonul a vibrat. Era un mesaj de la tata: „Nu te lăsa călcată în picioare. Fii tare!”

Am zâmbit amar. Tata plecase din țară după divorț și rareori intervenea în problemele noastre, dar acum simțeam că mă ține cineva de mână.

Seara, după ce toți au plecat, am rămas singură în apartament. M-am plimbat prin camerele mici, atingând mobila veche, covorul persan pe care bunica îl curățase cu mâna ei. M-am așezat pe pat și am plâns în hohote. Nu voiam să-mi pierd familia, dar nici nu puteam să mă pierd pe mine.

A doua zi dimineață, mama a venit din nou. Avea ochii umflați de nesomn.

— Irina, te rog… Nu vreau să vă certați. Rareș nu mai vorbește cu mine. Oana amenință că pleacă la ai ei dacă nu rezolvăm… Eu nu mai pot…

— Mama, nu e corect! De ce trebuie mereu eu să cedez? De ce Rareș primește totul de-a gata? — am izbucnit.

— Pentru că tu ești mai puternică… — a șoptit ea.

Am simțit cum mă prăbușesc pe dinăuntru. Asta fusese mereu justificarea: eu sunt cea puternică, eu trebuie să duc totul în spate.

În zilele următoare, presiunea a crescut. Rareș nu-mi mai răspundea la telefon. Oana posta pe Facebook mesaje pasiv-agresive despre „rude egoiste”. Mama mă suna zilnic plângând. La serviciu nu mă puteam concentra; colegii au observat că sunt absentă.

Într-o seară, am primit o scrisoare de la un avocat: Oana și Rareș voiau să deschidă o acțiune pentru partaj succesoral, invocând că bunica ar fi promis verbal apartamentul nepotului preferat.

M-am simțit trădată până în măduva oaselor. Am mers la mormântul bunicii și am stat acolo ore întregi. I-am povestit totul printre lacrimi:

— Bunico, ce să fac? Dacă cedez, nu mai rămâne nimic din mine… Dacă lupt, îmi pierd familia…

În cele din urmă, am decis să merg la mediator. Le-am propus să le ofer o sumă de bani pentru avansul unui credit la Prima Casă, dar apartamentul rămânea al meu. Rareș a refuzat furios; Oana a început să țipe că sunt inumană.

Mama s-a îmbolnăvit de supărare. A ajuns la spital cu tensiunea foarte mare. M-am dus la ea cu inima strânsă:

— Mamă… iartă-mă că te-am făcut să suferi… Dar nu pot trăi toată viața după regulile altora.

Ea m-a privit lung:

— Poate ai dreptate… Poate am greșit că te-am pus mereu pe locul doi…

Rareș nu mi-a mai vorbit luni întregi. Oana m-a blocat peste tot. Într-o zi am primit o poză cu nepotul meu nou-născut; nici măcar nu știam că s-a născut deja.

Stau acum în apartamentul meu și privesc pe geam la orașul care nu doarme niciodată. Am pierdut o parte din familie pentru niște ziduri? Sau am câștigat dreptul de a fi eu însămi?

Oare cât valorează liniștea sufletului nostru atunci când prețul e dragostea celor dragi? Voi ce ați fi făcut în locul meu?