Limitele inimii: Povestea unei mame din București

— Maria, iar i-ai dat bani lui Radu? Vocea lui Mihai răsună ca un tunet în bucătăria mică, unde aburii de la ciorbă se amestecă cu mirosul de cafea arsă. Mă uit la el, cu mâinile strânse pe șorț, încercând să-mi găsesc cuvintele. De pe hol, Ana, fiica noastră, își dă ochii peste cap și trântește ușa camerei.

— Nu-i așa simplu, Mihai. E băiatul nostru… Cum să-l las pe drumuri?

— Are 28 de ani! Nu mai e copil! strigă Mihai, iar vocea lui răsună printre pereții subțiri ai blocului. Vecina de jos sigur aude tot.

Îmi simt inima ca o piatră grea. Radu a venit aseară, cu ochii roșii și hainele murdare. M-a îmbrățișat strâns, mi-a spus că-i e foame și că are nevoie de bani „doar până găsește ceva de muncă”. Știu că minte. Știu că banii mei nu se duc pe mâncare, ci pe altceva – poate alcool, poate pariuri. Dar când îl văd așa, cu obrajii supți și privirea pierdută, nu pot să-l refuz.

Mihai mă privește cu dezgust și oboseală. — De câte ori trebuie să-ți spun? Ne trage pe toți în jos! Ana nu mai are bani de facultate, eu muncesc două schimburi… Și tu îi dai tot ce avem!

Mă simt prinsă ca într-o capcană. Îmi amintesc de Radu mic, cum venea acasă cu genunchii juliți și plângea la pieptul meu. Atunci îi promiteam că nimic rău nu i se va întâmpla cât sunt eu lângă el. Dar acum? Cine îl mai apără de el însuși?

Seara, după ce Mihai adoarme pe canapea și Ana vorbește în șoaptă la telefon cu prietenele ei, mă strecor în camera mea și plâng în pernă. Mă simt vinovată pentru tot: pentru că nu am știut să-l cresc altfel, pentru că nu pot să-l salvez, pentru că-mi distrug familia încercând.

A doua zi dimineață, Radu apare din nou la ușă. — Mamă, te rog… Nu mai am unde să merg. O să mă schimb, promit! Doar ajută-mă încă o dată…

Îl las să intre. Îi pun o farfurie cu ciorbă în față și îi dau 50 de lei din puținul pus deoparte pentru facturi. Îl privesc cum mănâncă lacom și-mi spun că poate de data asta chiar va fi altfel.

Dar Mihai intră brusc în bucătărie și îl apucă pe Radu de braț. — Ieși afară! Gata! Nu mai ai ce căuta aici până nu te schimbi!

Radu se ridică furios, trântind scaunul. — Voi nu mă iubiți! Niciodată nu m-ați iubit! urlă el și iese pe ușă.

Rămân singură între doi bărbați pe care îi iubesc diferit și pe care nu-i pot împăca niciodată. Ana vine lângă mine și mă ia de mână.

— Mamă, trebuie să te gândești și la tine. Nu poți să-l salvezi dacă el nu vrea.

O privesc și văd în ochii ei aceeași teamă pe care o simt și eu: că dragostea noastră nu e suficientă.

Trec zilele ca într-un vis urât. Radu dispare uneori cu săptămânile; când revine, e tot mai slab, tot mai disperat. Mihai se închide în sine, Ana se mută la o prietenă ca să poată învăța în liniște pentru examene.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, primesc un telefon de la spital: Radu a fost găsit inconștient într-o scară de bloc. Merg acolo tremurând toată, cu Mihai lângă mine tăcut ca o stâncă.

Doctorul ne spune că a fost aproape prea târziu. — Dacă nu renunță la obiceiurile astea… data viitoare s-ar putea să nu mai fie nimeni să-l găsească la timp.

În salon, Radu mă privește cu ochii goi. — Mamă… îmi pare rău…

Îl iau de mână și simt cât e de fragil. — Te iubesc, dar nu mai pot continua așa. Trebuie să alegi: viața ta sau nimic.

Pentru prima dată simt că spun adevărul nu doar lui, ci și mie însămi.

Au trecut luni de atunci. Radu merge la terapie – uneori scapă iar, dar încearcă. Eu am început să merg la grupuri de sprijin pentru părinți ca mine. Ana a revenit acasă; Mihai încă vorbește puțin cu mine, dar uneori mă strânge în brațe fără cuvinte.

M-am întrebat mereu: unde se termină datoria unei mame? Cât poți sacrifica din tine pentru copilul tău fără să te pierzi cu totul? Poate dragostea adevărată înseamnă uneori să spui „nu” chiar când sufletul ți se rupe?

Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?