Noaptea în care am lăsat copiii la mama: Prețul viselor noastre

— Nu plecați, vă rog! — vocea lui Vlad, fiul meu cel mare, răsuna în holul mic, cu ecou printre pereții vopsiți proaspăt de mama. Avea ochii umezi și obrajii roșii de la plâns. Maria, sora lui mai mică, se agățase de piciorul meu, cu degețelele ei subțiri tremurând.

— Ne întoarcem repede, puiule, doar câteva ore. Vă las cu bunica, ești în siguranță, i-am spus încercând să-mi ascund neliniștea. Dar vocea mi-a tremurat. Știam că nu era adevărat. Nimic nu mai era sigur de când am semnat contractul pentru apartamentul acela din Militari.

Totul a început cu un vis: să avem casa noastră. Ani de zile am stat cu chirie, mereu cu frica zilei de mâine, mereu cu bagajele pe jumătate făcute. Când Mihai, soțul meu, a venit într-o seară acasă cu ochii strălucind și mi-a spus: „Am găsit! E la preț bun, aproape de școală și parc!”, am simțit pentru prima dată speranță. Ne-am aruncat orbește într-un credit pe 30 de ani, convinși că dragostea și munca ne vor ține la suprafață.

Dar realitatea ne-a lovit repede. Ratele erau mai mari decât ne așteptam, iar salariul lui Mihai a scăzut după restructurările de la firmă. Eu lucram la o grădiniță privată, cu un salariu mic și nesigur. În fiecare seară făceam calcule pe colțul mesei din bucătărie, încercând să împac facturile cu mâncarea copiilor și ratele la bancă.

În acea seară fatidică, Mihai insista să ieșim la o plimbare, să „ne mai liniștim nervii”. Copiii au început să plângă când au auzit că îi lăsăm la mama. Mama m-a tras deoparte și mi-a șoptit:

— Nu-i bine ce faceți. Copiii simt tot. Nu-i mai lăsați singuri cu grijile voastre.

Am ignorat-o. Eram prea obosită să mai ascult sfaturi.

Pe drum spre parc, Mihai a început iar:

— Nu mai pot! Mă simt ca un ratat! Toată lumea are casele lor, noi abia ne descurcăm!

— Și eu ce să fac? Să mă dau bătută? Să renunțăm la tot?

— Poate ar trebui! Poate ar trebui să vindem și să ne întoarcem la chirie!

M-am oprit brusc pe trotuar. O bătrână trecea pe lângă noi și ne privea cu milă. M-am simțit mică, umilită.

— Nu pot să cred că spui asta după tot ce am sacrificat! Am muncit ca niște nebuni pentru apartamentul ăsta!

— Și pentru ce? Pentru certuri? Pentru copii care plâng în fiecare seară?

Telefonul a sunat. Era Vlad. Plângea în hohote:

— Mami, vino acasă! Mi-e frică! Maria nu vrea să doarmă fără tine!

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am alergat spre stația de autobuz fără să mă uit la Mihai. Pe drum, lacrimile mi se scurgeau pe obraji. M-am simțit vinovată pentru tot: pentru ratele prea mari, pentru certurile cu Mihai, pentru ochii triști ai copiilor mei.

Când am ajuns la mama, Vlad dormea pe canapea, cu fața umflată de plâns. Maria stătea trează lângă el, ținându-l de mână.

— De ce nu mai sunteți fericiți? — m-a întrebat ea încet.

Nu am știut ce să răspund. Mama m-a privit lung:

— O casă nu valorează nimic dacă nu e pace în ea.

În acea noapte nu am dormit deloc. Mihai a venit târziu acasă și s-a așezat lângă mine pe patul din camera copilăriei mele.

— Iartă-mă… Nu știu ce să facem…

— Nici eu… Dar nu mai pot vedea copiii suferind din cauza noastră.

A doua zi am decis să mergem împreună la bancă și să discutăm opțiunile. Consilierul ne-a privit cu răbdare:

— Sunt mulți ca voi. Mulți care visează la casa lor și ajung să-și piardă liniștea. Poate găsim o soluție: refinanțare sau amânare de rate.

Am ieșit de acolo cu o rază de speranță, dar și cu o lecție dureroasă: niciun vis nu merită sacrificiul liniștii copiilor tăi.

În lunile care au urmat am încercat să fim mai atenți unii cu alții. Seara citeam povești împreună, iar certurile despre bani le purtam doar după ce copiii adormeau. Am început să vorbim deschis despre frici și dorințe.

Dar rana rămâne: Vlad încă tresare când plecăm de acasă; Maria mă întreabă mereu dacă ne vom întoarce.

Mă uit la ei și mă întreb: oare am avut vreodată dreptul să risc liniștea copiilor mei pentru propriile mele vise? Voi ce ați fi făcut în locul meu?