Noaptea în care am pierdut-o pe Ana și m-am regăsit pe mine însămi

— Ana, unde ai fost? E trecut de miezul nopții! Glasul meu răsună spart în holul mic, printre umbrele lungi aruncate de lampa slabă. Plouă cu găleata afară, iar pantofii Anei lasă urme ude pe gresie. Își dă jos gluga, evitându-mi privirea.

— Am fost la Irina, mamă. Ți-am spus.

Minciuna plutește între noi, grea ca plumbul. O simt în felul în care își mușcă buza și-și strânge mâinile sub hanorac. Dar nu spun nimic. Mă uit la ea, la ochii ei mari, negri, la obrajii palizi. E tot copilul meu, dar parcă nu o mai recunosc.

A doua zi dimineață, găsesc telefonul ei pe masa din bucătărie. Îl iau fără să gândesc prea mult — știu că nu e corect, dar ceva mă roade. Citesc mesajele și simt cum mi se strânge stomacul: „Nu mai pot să ascund. Trebuie să-i spun mamei. Nu vreau să trăiesc în minciună.” Mesajul e trimis către un număr salvat ca „Mihai”.

Mă prăbușesc pe scaun. Mihai? Cine e Mihai? Ana are doar șaptesprezece ani. Îmi trec prin minte toate scenariile posibile: droguri, băiat mai mare, probleme la școală. O sun pe Irina, cea mai bună prietenă a Anei.

— Irina, te rog, spune-mi adevărul. Unde a fost Ana aseară?

Ezită o clipă.

— Doamnă Maria… Ana nu a fost la mine. S-a dus la Mihai…

— Cine e Mihai?

— E… profesorul de matematică. Au început să vorbească după orele de pregătire pentru Bac.

Simt cum mi se taie respirația. Profesorul de matematică? Un bărbat de treizeci și ceva de ani? Mâinile îmi tremură când închid telefonul. Mă uit la poza cu Ana mică, râzând în leagănul din parc. Cum am ajuns aici?

Seara, când Ana intră în casă, o aștept în sufragerie. Nu mai pot să tac.

— Ana, trebuie să vorbim.

Se oprește în ușă, cu ochii mari.

— Despre ce?

— Despre Mihai.

Îi văd fața cum se schimbă: paloare, apoi roșeață aprinsă.

— De unde știi?

— Nu contează. Vreau să-mi spui adevărul.

Se lasă pe canapea și începe să plângă încet, cu sughițuri tăcute.

— Mamă… eu îl iubesc pe Mihai. Nu e ce crezi tu… El mă ascultă, mă înțelege… Tu niciodată nu ai timp pentru mine!

Mă lovește ca un pumn în piept. Toate serile când am stat peste program la spital, toate dățile când i-am spus „mai târziu”, toate momentele când am crezut că e bine doar pentru că nu se plângea…

— Ana, el e profesorul tău! E adult! Nu vezi că profită de tine?

— Nu! Nu înțelegi nimic! Nimeni nu m-a ascultat vreodată așa cum o face el!

Îmi vine să țip, să o zgudui până se trezește din visul ăsta periculos. Dar mă opresc. O privesc cum plânge și simt că pierd ceva ce nu voi mai putea recupera niciodată.

În noaptea aceea nu dorm deloc. Mă gândesc la ce ar trebui să fac: să merg la poliție? Să vorbesc cu directorul școlii? Să încerc să o conving pe Ana că greșește? Dar dacă o pierd de tot? Dacă se rupe ceva definitiv între noi?

A doua zi dimineață îl sun pe tatăl Anei, Victor. Suntem divorțați de cinci ani, dar încă vorbim despre Ana ca și cum am fi aceeași familie.

— Victor, trebuie să vii. E grav.

Când ajunge, îi spun totul. Îl văd cum se încruntă, cum își strânge pumnii.

— Nu putem lăsa lucrurile așa! Trebuie să mergem la poliție!

— Și dacă Ana nu vrea să depună plângere? Dacă ne urăște pentru totdeauna?

Ne certăm ore întregi. Eu vreau să o protejez pe Ana fără să o pierd; el vrea dreptate cu orice preț. În cele din urmă, hotărâm să vorbim împreună cu ea.

Seara, stăm toți trei la masă pentru prima dată după mult timp. Ana ne privește speriată.

— Ana, știm totul despre Mihai. Nu e vina ta, dar trebuie să înțelegi că nu e normal ce se întâmplă.

— Nu vreau să vorbesc despre asta! Voi nu mă înțelegeți!

Se ridică și fuge în cameră. O aud trântind ușa și plângând în pernă. Victor mă privește neputincios.

— Am pierdut-o…

Trec zile grele. Ana nu vorbește cu noi decât strictul necesar. Merge la școală, vine acasă și se închide în cameră. Eu mă simt ca o străină în propria casă.

Într-o seară, găsesc pe biroul ei o scrisoare neterminată: „Mamă, știu că nu mă vei ierta niciodată pentru ce simt. Dar eu nu pot trăi fără adevăr…”

Atunci iau o decizie: mă duc la școală și cer să vorbesc cu directorul și cu Mihai. Îl privesc drept în ochi și îi spun:

— Dacă vă mai apropiați vreodată de fiica mea sau de orice alt copil din școala asta, voi merge până la capăt cu legea.

Directorul promite că va lua măsuri; Mihai evită privirea tuturor și pleacă din școală câteva zile mai târziu.

Ana află și mă urăște pentru asta. Îmi spune că am distrus singurul lucru bun din viața ei. Plânge zile întregi și refuză să vorbească cu mine luni de zile.

Dar timpul trece. Încet-încet, începe să-și revină: merge la terapie, își face prieteni noi, începe să picteze din nou — pasiunea ei din copilărie. Eu stau mereu aproape de ea, chiar dacă nu mă lasă încă să intru complet în lumea ei.

Într-o zi vine la mine și-mi spune:

— Mamă… cred că ai avut dreptate. Dar doare încă foarte tare.

O iau în brațe și plângem împreună pentru prima dată după mult timp.

Acum știu că uneori trebuie să pierzi ceva ca să te regăsești pe tine însăți — și poate chiar pe cei dragi. Dar încă mă întreb: oare cât de bine îi cunoaștem pe cei pe care îi iubim cel mai mult? Și cât curaj avem să alegem adevărul atunci când doare cel mai tare?