Nu-mi voi lăsa băiatul să plece: Povestea unei mame românce

— Nu, Darius! Nu pot să cred că ai spus asta! Cum să-l trimiți pe Vlad la mama ta?
Vocea mea tremura, dar nu de teamă, ci de furie. Era trecut de miezul nopții, iar ploaia bătea în geamuri ca niște pumni mici și reci. Darius stătea în pragul ușii, cu mâinile încrucișate pe piept, privindu-mă ca și cum aș fi fost o străină în propria mea casă.

— E mai bine pentru el, Maria. Mama știe să-l crească. Tu… tu ești mereu obosită, mereu nervoasă. Nici nu mai ai timp de el.

M-am uitat la el, încercând să-mi găsesc cuvintele. Cum putea să spună asta? Eu, care mă trezeam la cinci dimineața să-i fac pachetul pentru școală, eu care îi citeam povești seara și îi ștergeam lacrimile când visa urât. Eu eram mama lui Vlad, nu mama lui Darius, nu altcineva!

— Nu e adevărat! Vlad are nevoie de mine, nu de…

— Maria, te rog! Nu vreau să ne certăm iar. Mama s-a oferit să-l ia la ea până te mai liniștești tu. Poate e mai bine așa pentru toți.

Am simțit cum mă sufoc. În spatele acestei propuneri era ceva mult mai adânc decât grijă. Era judecata soacrei mele, Ileana, care nu m-a acceptat niciodată. Pentru ea eram doar fata de la oraș, prea modernă, prea directă, prea… altfel. De fiecare dată când mergeam la ea, simțeam privirile acelea reci și vorbele aruncate printre dinți:

— Pe vremea mea, mamele nu-și lăsau copiii cu tableta în mână toată ziua…

— Vlad e prea slab, Maria. Îl hrănești numai cu prostii…

Am încercat să ignor toate astea ani la rând. Dar acum, când Darius a venit cu această idee, am știut că nu mai pot fugi de adevăr: familia lui nu mă va accepta niciodată și va face orice să mă îndepărteze de Vlad.

În zilele ce au urmat, casa noastră s-a transformat într-un câmp de luptă tăcut. Darius vorbea tot mai puțin cu mine și tot mai mult la telefon cu mama lui. Vlad simțea tensiunea și mă întreba mereu:

— Mami, ai plâns? De ce ești tristă?

Îl strângeam la piept și îi promiteam că totul va fi bine. Dar noaptea, când adormea, mă prăbușeam pe podea și plângeam în surdină ca să nu mă audă nimeni.

Într-o duminică dimineață, Ileana a venit neanunțată. A intrat ca la ea acasă și s-a așezat pe canapea fără să mă salute.

— Am venit să-l iau pe Vlad la mine pentru câteva zile. Să vadă și el cum e la țară, să respire aer curat.

M-am uitat la Darius, dar el își coborâse privirea. Vlad s-a ascuns după mine și a șoptit:

— Nu vreau să merg…

Mi-am adunat tot curajul și am spus:

— Vlad rămâne cu mine. Dacă vrea să meargă la țară, vom merge împreună.

Ileana s-a ridicat brusc:

— Tu nu știi ce-i trebuie unui copil! L-ai făcut fricos și bolnăvicios! Dacă nu vrei să-l crești ca lumea, lasă-mă pe mine!

A izbucnit un scandal cum nu mai fusese niciodată în casa noastră. Vecinii au auzit țipetele și au început să bată discret în calorifere. Vlad plângea în hohote, iar Darius încerca să ne despartă.

După ce Ileana a plecat trântind ușa, Darius mi-a spus cu voce joasă:

— O să regreți asta. Mama are dreptate.

În acea noapte am stat trează lângă patul lui Vlad și i-am vegheat somnul. M-am gândit la toate sacrificiile pe care le-am făcut pentru familia asta: am renunțat la jobul meu de vis ca să pot fi aproape de copil, am suportat ironiile soacrei mele și indiferența soțului doar ca Vlad să aibă o familie completă.

Dar oare ce fel de familie era asta? Una în care eu eram mereu vinovată pentru orice? Una în care copilul meu era folosit ca monedă de schimb între orgolii?

A doua zi am decis că trebuie să fac ceva. Am sunat-o pe sora mea, Elena.

— Maria, nu poți continua așa! Dacă Darius vrea să-ți ia copilul, trebuie să vorbești cu cineva. Cu un avocat sau cu cineva de la Protecția Copilului…

Mi-era teamă. În România încă se crede că familia trebuie ținută cu orice preț, că o mamă trebuie să rabde pentru binele copilului. Dar dacă binele copilului meu era chiar lângă mine? Dacă singura lui șansă era să-l apăr eu?

În următoarele zile am început să strâng dovezi: mesaje de la Ileana în care mă amenința că „dacă nu-l las pe Vlad la ea, o să vad eu ce pățesc”, discuții cu educatoarea lui Vlad despre schimbările din comportamentul lui.

Darius devenea tot mai rece. Într-o seară mi-a spus:

— Dacă nu accepți să meargă Vlad la mama o perioadă, poate ar trebui să ne gândim fiecare la viața noastră…

Am simțit că mă prăbușesc din nou. Dar de data asta nu am mai plâns. M-am uitat la el și i-am spus:

— Dacă vrei să pleci, pleacă tu. Eu rămân aici cu Vlad.

A doua zi dimineață am găsit valiza lui Darius lângă ușă. A plecat fără un cuvânt.

Au urmat luni grele. Ileana a încercat să mă denigreze peste tot: la școală, printre vecini, chiar și la Protecția Copilului unde a făcut o reclamație falsă că nu am grijă de Vlad. Am trecut prin anchete sociale umilitoare, am fost judecată de oameni care nici nu mă cunoșteau.

Dar am rezistat. Pentru Vlad. Pentru că el avea nevoie de mine mai mult decât oricând.

Într-o zi, după ce am ieșit din biroul directoarei școlii unde fusesem chemată din nou pentru „discuții”, Vlad m-a luat de mână și mi-a spus:

— Mami, eu vreau doar să fim noi doi fericiți.

Atunci am știut că am făcut ce trebuia.

Astăzi suntem doar noi doi acasă. E liniște și pace. Încercăm să ne refacem viața pas cu pas. Sunt încă zile când mă întreb dacă am greșit undeva sau dacă puteam face altfel.

Dar mă uit la Vlad cum zâmbește și știu că dragostea mea l-a salvat.

Oare câte mame din România trăiesc aceeași luptă tăcută? Oare cât timp vom mai accepta ca prejudecățile și manipularea să ne despartă de copiii noștri?