Nu te mai întoarce, fiule…

— Nu te mai întoarce, fiule… vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care fierbea pe aragaz. Mâinile ei tremurau ușor, ștergându-se de șorțul vechi, pătat cu urme de roșii și ceapă. Am rămas în prag, cu rucsacul atârnând greu pe umăr, simțind cum fiecare cuvânt al ei mă lovește în piept ca o palmă rece.

— Ce vrei să spui, mamă? am întrebat încet, încercând să-mi țin vocea fermă. Tata stătea la masă, cu privirea înfiptă în podea, de parcă ar fi vrut să dispară. Sora mea, Irina, se juca tăcută cu o păpușă pe canapea, ignorând furtuna care se abătea peste noi.

Mama a oftat adânc și s-a apropiat de mine. — Nu mai putem, Radu. Nu după tot ce s-a întâmplat. Ai ales alt drum. Ești mare acum. Trebuie să-ți porți singur de grijă.

Mi-am mușcat buza, încercând să nu plâng. În mintea mea se derulau scene din copilărie: cum alergam prin curte după găini, cum mă ascundea mama sub fusta ei când tunetul zguduia satul. Dar acum nu mai era loc pentru copilării. Eram străin în propria casă.

Totul începuse cu câteva luni în urmă, când am decis să nu merg la facultatea de inginerie din Cluj, așa cum voiau ai mei. În schimb, am ales să dau la Actorie la București. Pentru tata a fost o trădare. — Ce vrei să ajungi? Un saltimbanc? Cine o să te țină minte peste zece ani? mi-a strigat atunci, trântind ușa de la sufragerie.

Mama încerca să-l tempereze, dar și ea era dezamăgită. — Radu, noi am muncit toată viața să-ți fie ție bine. De ce vrei să arunci totul pe fereastră?

Am plecat la București cu bani puțini și speranțe mari. Primele luni au fost un coșmar: chiria era scumpă, colegii reci, profesorii exigenți. Am dormit pe jos, am mâncat covrigi și am plâns în baie când nu mă vedea nimeni. Dar pe scenă simțeam că trăiesc cu adevărat.

Într-o zi, tata m-a sunat. — S-a îmbolnăvit bunica-ta. Nu vii acasă?

Am ezitat. Știam că dacă mă întorc, nu voi mai pleca niciodată. Dar am venit. Și acum stăteam aici, în bucătăria unde crescusem, iar mama îmi spunea să nu mă mai întorc.

— Mamă… eu doar vreau să fiu fericit. Nu pot trăi viața pe care o vreți voi pentru mine.

— Fericirea nu plătește facturile! a izbucnit tata dintr-o dată. — Uite la noi! Am tras ca niște câini toată viața și tot n-avem nimic!

Irina s-a uitat la mine cu ochii mari. — Radu, tu chiar nu mai vii niciodată?

M-am apropiat de ea și am îmbrățișat-o strâns. — O să vin când pot, Iri. Dar trebuie să încerc…

Mama a început să plângă încet, fără zgomot. M-am simțit vinovat și eliberat în același timp. Am ieșit pe ușă fără să mă uit înapoi.

Anii au trecut greu. Am avut roluri mici la teatru, am făcut reclame penibile la margarina „Bunica”, am împărțit pliante prin metrou ca să supraviețuiesc. În fiecare seară mă gândeam la ai mei: oare mă urau? Oare le era dor de mine?

Într-o zi am primit un telefon de la Irina.

— Radu… tata e la spital. A făcut infarct.

Am alergat la tren fără să-mi iau nici măcar haine de schimb. În salonul alb, tata era palid și slăbit. M-a privit lung.

— Ai venit…

— Cum aș fi putut să nu vin?

A oftat greu.

— Poate că n-am fost drept cu tine… Dar mi-a fost frică pentru tine. Lumea e rea, Radu.

— Știu… dar trebuie să încerc.

Mama stătea lângă el, cu ochii roșii de plâns.

— Ne e dor de tine…

Am plâns toți trei ca niște copii speriați.

Acum joc într-un spectacol mic la un teatru independent din București. Nu am bani mulți, dar am liniște în suflet. Familia mea încă se teme pentru mine, dar ne sunăm des și ne spunem „te iubesc”.

Mă întreb uneori: câți dintre noi trăim vieți care nu ne aparțin? Câți avem curajul să ne urmăm visurile chiar dacă asta înseamnă să-i rănim pe cei dragi? Poate că adevărata iubire e să-i lași pe ceilalți să fie cine sunt… Ce credeți voi?